Gingăşie de culori, sunete şi miresme (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_VII_4

«‘Prin toate cercurile durerosului ţinut’, a răspuns el, ‘am venit aici: virtute din cer m-a pus la drum şi cu ea vin» (v. 22-24). Virgiliu a străbătut întregul Infern cu ajutorul harului divin, care l-a determinat să facă această călătorie. “Dacă a traversat toate cercurile Infernului, se presupune că a venit din Limb” (T. Di Salvo).

Pg_VII_5

«Nu făcînd, ci nefăcînd am pierdut vederea înaltului soare pe care ţi-l doreşti şi pe care tîrziu l-am cunoscut. Un loc e-acolo jos nu întristat de chinuri, ci doar de beznă, unde plînsetele nu sună ca urlete, ci sînt suspine» (v. 25-30). Virgiliu a fost osîndit să stea în Infern nu pentru că a păcătuit cu vorba sau cu fapta, ci pentru că n-a crezut în Isus, despre care a aflat prea tîrziu. În Infern există un loc unde stau suflete ce nu sînt torturate concret, ci doar tînjesc, în beznă, după lumina divină. “Este o rapidă reluare a trăsăturilor Limbului, care sînt descrise în cîntul IV din Infern. Acolo însă nu se vorbea de beznă, dimpotrivă, se spunea că zona nobilului castel stătea în lumină, chiar dacă aceasta era limitată. Vorbind acum de beznă, poetul poate că vrea să sublinieze sensul alegoric şi înţelege: acel loc e lipsit de tortură fizică, dar şi de lumina harului divin” (T. Di Salvo). “Şi sufletele din Limb rîvnesc să-l vadă pe Dumnezeu şi, sub acest aspect, nu se deosebesc de sufletele din Purgatoriu: ceea ce le diferenţiază este, la cele dintîi, absenţa speranţei, care în schimb însoţeşte sufletele din Purgatoriu, făcîndu-le triste, dar nu disperate” (T. Di Salvo).

Pg_VII_6

«Acolo stau eu cu pruncii nevinovaţi, de dinţii morţii muşcaţi înainte de-a fi spălaţi de păcatul omenesc» (v. 31-33). Virgiliu este condamnat să stea în Limbul infernal, alături de copiii care au murit înainte de a fi fost botezaţi. “Expresia de dinţii morţii muşcaţi este una dintre cele mai tăioase şi incisive din poem: moartea are aici, în prezenţa copiilor nevinovaţi şi neputincioşi, o imagine feroce şi cîinească, e ca o putere bestială, care se azvîrle şi sfîşie trupurile cu o furie nemiloasă” (T. Di Salvo). “Pe măsură ce discipolul înaintează pe calea purificării şi se reduc posibilităţile de îndrumare din partea lui Virgiliu, care şi el are nevoie de sfaturi într-o lume pe care n-o cunoaşte, figura poetului latin, căruia Dante îi va consacra al doilea elogiu în întîlnirea cu Staţiu, se restrînge într-o îndurerată elegie, făcută din amintirea insistentă a castelului marilor spirite” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_bizantina2

Advertisements