Gingăşie de culori, sunete şi miresme (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_VII_13

«Între deal şi şes era o potecă piezişă, care ne-a dus la gura văii, unde mai bine de jumătate scade» (v. 70-72). O cărare oblică se deschidea spre vîlceaua minunată. “Dante izolează, de celelalte, sufletele regilor şi ale principilor de pe pămînt, în semn de omagiu pentru conceptul medieval de autoritate, care vedea puterea acelor regi şi principi provenind direct de la Dumnezeu, considerîndu-i chiar miniştri ai puterii divine. «Vîlceaua înflorită» este transpunerea în Purgatoriu, pe un plan de spiritualizare sporită, a castelului «spiritelor măreţe» din Limb (nu întîmplător Dante l-a amintit adineaori prin cuvintele lui Virgiliu), ca exaltare a virtuţii omeneşti intens predicate pe pămînt, dar lipsite în toate cazurile de conştiinţa limitei care i-a fost stabilită. Cu cît mai înaltă era datoria acestor notabilităţi pe pămînt, cu atît mai grav erau întrebuinţate virtuţile şi puterile sufletului lor pentru a aduce dreptatea şi pacea; de aceea «tiranii sînt puşi să fiarbă în lacul de sînge încins (bollor vermiglio), iar mulţi care se consideră, în trufia lor, mari regi (gran regi) vor sta apoi în Infern ca porcii-n tină (come porci in brago). Dar datoria ce le-a fost încredinţată, cînd a fost complet sau în parte exercitată corect, era suficientă în judecata lui Dante pentru a-i înălţa deasupra oamenilor de rînd, astfel încît în a doua viaţă, de purificare şi glorie, mai străluceşte peste capetele lor raza demnităţii suverane. (…) La fel aici, în Purgatoriu, egalitatea dintre spiritele despuiate este încălcată în favoarea conducătorilor de oameni şi ţinuturi, despărţiţi de ceilalţi neglijenţi într-o adîncitură a coastei: privilegiu care e totodată un omagiu şi un avertisment, întrucît Henric al Angliei ar putea sta unde l-am văzut pe Belacqua, iar regele Boemiei nu departe de Bonconte» (D’Ancona)” (E.A. Panaitescu).

Pg_VII_14

«Aurul şi-argintul fin, roşul viu şi albul imaculat, indigoul, lemnul lucios, senin, smaraldul proaspăt cînd se sparge, de iarba şi florile din acel căuş, fiecare-n parte ar fi-nvins la culoare, aşa cum cel mic e întrecut de cel mare. Nu doar pictase acolo natura, ci cu gingăşia miilor de miresme făcea una singură, necunoscută şi nedespărţită» (v. 73-81). Vîlceaua era un amestec armonios al celor mai nobile reflexe: auriu, argintiu, purpuriu, alb, albastru ca peruzelele şi verde ca smaraldul tocmai crăpat. Toate culorile fermecate, de-ar fi fost separat incluse, ar fi fost totuşi întrecute de minunăţia ierburilor şi a florilor de acolo, la fel cum ceva mai mic este depăşit de ceva mai mare. Natura copleşise locul nu doar de culori miraculoase, ci le amestecase cu un parfum nemaicunoscut. Totalitatea oferea o armonie omogenă de imagini şi miresme gingaşe. “Descriind locul în care se află principii care, prea ocupaţi cu interesele pămînteşti, îşi amintesc tîrziu de propria lor mîntuire, Poetul realizează o neaşteptată deschidere – în peisajul aspru şi dificil de la poalele muntelui – într-o natură dolcestilnovistă, în care fineţea fastuoasă a culorilor, dacă este prezentată într-o enumerare precisă, se amestecă la sfîrşit şi se face una singură, necunoscută şi nedespărţită, unde sufletul parcă se rătăceşte: prin acest sentiment bogat şi luminos al naturii, Dante ajunge la «reprezentarea supranaturalului, prin dilatarea reprezentării elementelor omeneşti; pămîntul e dus în ceruri; dar în regăsirea divinităţii de pe pămînt într-o poezie splendidă, Dante este călăuzit de un simţ al măsurii care moderează culorile, chiar şi atunci cînd parcă le accentuează» (Malagoli)” (E.A. Panaitescu).

Pg_VII_15

«‘Salve, Regina, pe pajişte şi flori aici şezînd şi cîntînd am văzut duhuri, care din vale nu se vedeau afară. ‘Înainte ca ultimul strop de soare să intre-n cuib’, a început mantovanul care ne-a adus, ‘nu-mi cereţi să vă conduc printre aceştia» (v. 82-87). Dante a observat un grup de suflete care cîntau Salve, Regina, şezînd pe iarbă, printre flori, încît nu puteau fi văzute din afara vîlcelei. Sordello i-a avertizat că va coborî cu cei doi în vîlcea, printre penitenţi, doar după căderea nopţii. “Însăşi perspectiva din care trebuie considerată «vîlceaua», care-i cuprinde, ascunzîndu-i, pe principi, pe care Sordello stînd pe o culme îi supune unei aspre judecăţi, nu poate fi despărţită de sentimentul de umilinţă (Salve, Regina este cîntecul exilului, care subliniază vanitatea lumii, opunînd bunurilor pămînteşti viziunea viitoarelor bunuri cereşti): constituie elogiul său hotărît, căci vine de la suflete care – izolate de celelalte prin omagierea unui obicei pămîntesc de viaţă şi gîndire – în singurătate şi reculegere, dobîndesc o mai intensă conştiinţă a răului comis, care a implicat nu doar persoana lor, ci viaţa unor popoare întregi: la ei, mai mult decît la alte suflete din Antipurgatoriu, viaţa pămîntească are o prezenţă continuă în remuşcarea pentru misiunea universală neîndeplinită” (E.A. Panaitescu). “Cîntecul care se înalţă dintre sufletele aşezate printre flori, în acel parfum nedespărţit, este un cîntec de exil şi lamentaţie după patria pierdută. Vechea rugăciune către Maria, recitată de Biserică la ora Compieta, la căderea nopţii, spune: «spre tine suspinăm, gemem şi plîngem în valea lacrimilor… arată-ne, după acest exil, pe Isus, fructul binecuvîntat al pîntecelui tău». Aceste cuvinte, bine întipărite în mintea cititorului şi pe care doar începutul era suficient să-l evoce, dau glas şi semnificaţie întregii scene. Principii sînt aşezaţi în vîlceaua înflorită, dar de fapt sînt în exil, la fel ca oamenii pe pămînt («valea lacrimilor» este o trimitere la cealaltă vale). Şi ei «suspină» spre înălţimi, la fel ca şi ceilalţi, adunaţi pe pajiştea verde, jos, în Limb. Dacă acest cîntec li se potriveşte tuturor sufletelor din Purgatoriu, cu atît mai mult acestora, care au cunoscut gloria în lume şi acum îi măsoară vanitatea. Ţesătura de raporturi vine să creeze atmosfera de nostalgie serală, blîndeţe şi speranţă, care se va desfăşura în marea pagină de la începutul cîntului VIII” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_bizantina

Advertisements