Gingăşie de culori, sunete şi miresme (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_VII_16

«De pe această culme veţi cunoaşte mai bine feţele şi faptele tuturor, decît în groapă amestecaţi cu ei. Acela ce şade mai sus şi pare că şi-a neglijat datoria şi nu-şi mişcă buzele la cîntarea celorlalţi» (v. 88-93). Sordello i-a îndemnat pe călători să-i privească de sus, de pe colină, pe principii penitenţi, ca să-i studieze mai uşor. Primul care ieşea în evidenţă era împăratul Rudolf. “Ultima parte a cîntului este dedicată trecerii în revistă a principilor Europei, cu toţii din generaţia care îi precedă pe actualii conducători. Ei apar într-o lumină de tristeţe şi melancolie, mîhniţi să vadă proasta guvernare a urmaşilor lor, a cărei denunţare constituie adevăratul scop al acestor pagini. Înşirarea făcută de Sordello este o evidentă paralelă cu celebrul său Planth sau Plîngerea morţii seniorului Blacatz, unde erau denunţate greşelile principilor europeni” (Chiavacci Leonardi). “Înşirarea principilor, care nu este un «elogiu, ci un act de justiţie, sever şi, pe undeva, înţepător bilanţ al binelui şi răului» (Mattalia), prezintă după D’Ancona «o mare pagină de istorie a lumii contemporane sau puţin anterioare şi, deşi este evident efortul Poetului de-a păstra tonul solemn, profetic angajat, din invectiva împotriva Italiei, se resimte o mai mică tensiune, care de către unii critici a fost considerată o decădere în cronică, iar ea, întrucît este direct legată de realitate, nu poate deveni obiect de transfigurare în fantezia Poetului». Totuşi, valoarea de semnificaţie a episodului stă în spiritualitatea sa profundă, prin urmare, chiar dacă împăratul Rudolf îşi păstrează demnitatea mai presus de toţi, iar Guglielmo închide şirul, pentru că e inferior celorlalţi prin puterile sale, «toţi se potrivesc în simţul sever al propriei misiuni şi sînt legaţi de o înfrăţire spirituală care – în cîntarea religioasă (v. 82) şi în ochii ridicaţi la Cer – se manifestă ca o înălţare spre Domnul: într-un amestec de sentimente unde Poetul pare să rîvnească după armonia principilor, pe care zadarnic visa să o vadă înfăptuită pe pămînt, sub semnul Imperiului» (Grabher)” (E.A. Panaitescu).

Pg_VII_17

«a fost împăratul Rudolf, care putea să vindece rănile ce-au ucis Italia, încît e tîrziu pentru altul s-o reînvie. Celălalt, de-l mîngîie cu ochii, a domnit peste ţinutul ce naşte apa ce Molda-n Elba, şi Elba-n mare o duce» (v. 94-99). Împăratul ar fi putut interveni să rezolve tensiunile politice din Italia şi nu a făcut-o. Acum pentru urmaşii lui pe tron orice intervenţie era tardivă. Un altul, care parcă-l încuraja din priviri pe împărat, a fost rege în Boemia, la izvoarele apei pe care rîul Molda (Vltava) o revarsă în Elba, iar Elba o revarsă în mare. “Rudolf de Habsburg, pe care Dante l-a lovit deja cu reproşurile în cîntul precedent (v. 103-105), împreună cu fiul Albert, a fost împărat între 1273 şi 1291; despre el Villani spune: «acest rege Ridolfo a fost de mare iscusinţă şi generos şi viteaz la arme şi mare aventuros la bătălie» (Cronica VII, 55). Neglijenţa lui faţă de situaţia italiană va zădărnici orice efort al urmaşilor săi de a o remedia. Are dreptate Sapegno să afirme că versul 96 trimite fără precizie la urmaşi, în timp ce majoritatea criticilor vede acolo o referinţă la venirea în Italia a lui Henric al VII-lea, conchizînd că versurile au fost scrise după eşecul expediţiei, adică după 1310, însă Poetul se referă la această campanie militară cu încredere şi speranţă în cîntul XXXIII din Purgatoriu, v. 37-51” (E.A. Panaitescu).

Pg_VII_18

«Ottocar i-a fost numele şi din faşă a fost mai vrednic ca fiul Venceslau, bărbosul, ce paşte desfrîu şi lene. Şi Cîrnul acela, lipit la taclale de cel cu-nfăţişare blîndă, a murit fugind şi pîngărind crinul» (v. 100-105). Regele Ottocar, stînd lîngă împărat, a fost mai virtuos decît fiul său Venceslau. Cel cu nasul mic, Filip al III-lea, din familia regală franceză (avînd un crin pe blazon), a murit pe cînd se retrăgea învins din luptă. “Ottocar al II-lea, ales rege al Boemiei în 1253, a murit în 1278 luptînd împotriva lui Rudolf, al cărui duşman înverşunat a fost, însă acum îi mîngîie cu privirile durerea austeră. Fiul său Venceslau al IV-lea a domnit pînă în 1305 şi a fost «om de nimic, laş şi fără vlagă» (Anonimul Florentin)” (E.A. Panaitescu). “Cîrnul acela este Filip al III-lea, care a fost rege al Franţei între 1270 şi 1285 (cînd a murit la Perpignan) şi a fost «cîrn, întrucît a avut nasul mititel» (Buti). A luptat împotriva lui Petru al III-lea de Aragon pentru stăpînirea Siciliei, iar după înfrîngerea flotei sale, «înspăimîntat, aproape distrus, a plecat şi ajungînd pe munţii aceia, de durere şi necaz a murit» (Anonimul Florentin)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_ferrarese2

Advertisements