Gingăşie de culori, sunete şi miresme (7)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_bolognese2

Pg_VII_19

«Priviţi-l cum îşi izbeşte pieptul! Celălalt vedeţi ce şi-a făcut obrazului, cu palma, suspinînd, un pat. Ei sînt tatăl şi socrul pacostei Franţei: îi cunosc viaţa vicioasă şi ticăloasă, de acolo li se trage durerea ce-i străpunge» (v. 106-111). Fostul rege francez îşi lovea pieptul în semn de penitenţă. Alături de el stătea nobilul care se sprijinea cu faţa în palmă şi suspina. Ambii erau înrudiţi cu următorul rege al Franţei: unul i-a fost tată, celălalt socru, şi stăteau îndureraţi cu gîndul la nemerniciile lui, pe care i le cunoşteau. “Celălalt este Henric cel Gras, care a domnit peste Navarra între 1270 şi 1274. Primul a fost tatăl, al doilea socrul lui Filip al IV-lea cel Frumos, pe care Dante l-a plasat în Infern (cîntul XIX, v. 87) şi asupra căruia îşi va relua condamnarea (Purgatoriu XXX, v. 85 sqq.; XXXII, 151 sqq.; Paradis XIX, v. 118 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

Pg_VII_20

«Ciolănosul care-l îngînă, cîntînd, pe cel cu nasul mare, a fost încins la brîu cu multă vrednicie; iar dacă rege după el ar fi rămas flăcăul ce-n spate-i şade, bine-ar fi trecut virtutea din oală-n oală» (v. 112-117). Vînjosul care cînta în acord cu alt duh, avînd nasul mare, a fost rege plin de virtute. Dacă i-ar fi moştenit tronul acel tînăr care stătea în spatele său, vrednicia s-ar fi transmis, în mod fericit, din tată-n fiu. “Ciolănosul este Petru al III-lea de Aragon, rege între 1276 şi 1285, «care a fost frumos şi înalt ca persoană, înţelept şi virtuos» (Lana). A luptat pentru Sicilia împotriva lui Carol I de Anjou, pe care acum îl îngînă, cîntînd, ambii uitînd, în acest loc de penitenţă, discordiile din timpul vieţii. Carol de Anjou, fiul regelui Ludovic al VIII-lea al Franţei, a fost rege la Napoli după 1266. A murit în 1285 şi, cu toate că Dante îl condamnă pentru politica sa (Paradis, cîntul VIII, v. 73-75) şi-l acuză de asasinarea lui Conradin de Suabia şi de presupusa ucidere a Sfîntului Toma (Purgatoriu, cîntul XX, v. 67-69), îl salvează pentru că a murit creştineşte (cfr. Villani în Cronica VII, 95). Flăcăul ar fi după unii Alfons al III-lea, care i-a urmat tatălui său în 1285 la conducerea regatului Aragon, dar mai corect consideră alţi comentatori că aici Dante face aluzie la Petru, ultimul copil al lui Petru al III-lea, care a murit foarte tînăr, înaintea tatălui său, pe cînd Alfons a devenit efectiv rege, cu o tristă reputaţie. Acum însă moştenirea lui Petru este în mîna fiului său Iacob al II-lea, regele Siciliei între 1286 şi, după moartea lui Alfons, rege al Aragonului din 1291, şi celălalt fiu, Frederic al III-lea, care a devenit rege al Siciliei în 1296” (E.A. Panaitescu).

Pg_VII_21

«cum nu se poate spune de ceilalţi urmaşi: Iacob şi Frederic au regate; vlaga valorii nici unul n-o ţine. Rareori învie prin ramuri cinstea umană; iar asta o vrea cel ce-o dă, ca lui să i se ceară» (v. 118-123). Cele afirmate despre fiul cel mic al ciolănosului Petru al III-lea nu se referă şi la ceilalţi fii ai săi: Iacob şi Frederic stăpînesc teritorii întinse, dar sînt nevrednici. Valoarea părinţilor trece rareori în mod direct asupra copiilor. Lucrul este decis de Bunul Dumnezeu, care ne înzestrează cu merite diverse, pentru ca oamenii să ştie că acestea vin de la el şi nu de la părinţi. “Diferenţa dintre taţi şi fii, atît în atitudine cît şi în tendinţe, şi care uneori pare să dobîndească forme de antiteză şi degenerare, este afirmată de Dante ca o lege care nu are nimic biologic sau genetic: ca orice fapt important din istoria indivizilor sau a colectivităţilor, şi acesta se explică în cadrul legii universale, potrivit căreia totul provine de la Dumnezeu şi acolo se întoarce: nu oamenii creează viaţa morală, inteligenţa, tendinţele, caracterul fiilor, ci Dumnezeu, care pretinde şi impune diversitatea, nu doar pentru a-i face pe toţi oamenii să-i simtă puterea, ci şi deoarece diversităţile sînt folosite de el în scopuri providenţiale şi cosmice” (T. Di Salvo).

Miniatura_bolognese

Advertisements