Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (1)

by Laszlo Alexandru

Giotto

Cîntecul pios al principilor. Cei doi îngeri cu spadă scurtată. Judecătorul Nino Visconti şi meditaţia despre iubirea femeii. Diavolul sub formă de şarpe e pus pe fugă. Elogiul lui Corrado Malaspina.

Pg_VIII_1

«Era deja ora care-i împinge la dor pe navigatori şi le înmoaie inima, în ziua cînd le-au spus adio dulcilor prieteni; şi care pe noul pelerin îl împunge de drag, cînd aude clopot îndepărtat ce pare a plînge ziua ce moare» (v. 1-6). Dante şi Virgiliu, conduşi de Sordello, au ajuns pe marginea vîlcelei înflorite, la vremea înserării. La ora aceea, de obicei, sufletul navigatorilor e cuprins de tristeţe la gîndul celor lăsaţi acasă; iar pelerinul neobişnuit cu drumul, după ce şi-a părăsit patria, prinde în urechi un zvon îndepărtat de clopot, care îi împunge inima. “Ca pentru a crea atmosfera afectivă pentru întîlnirile ce vor defini cîntul, spectacolul se deschide cu un preludiu de impresionantă melancolie, în care muzicalitatea ritmului, cu emoţiile imediate pe care le stîrneşte, umple în mod perfect şi congruent reprezentaţia momentului liric. Ne apropiem de sfîrşitul primei zile petrecute de pelerin în al doilea ţinut, prevestit de blînda auroră, îmbogăţită treptat de profundele motive de consolare, care au definit această primă zi ca fiind ziua patosului, a emoţiei (Fergusson): de la cîntecul singuratic al lui Casella şi cel, coral, al penitenţilor, la discursurile lui Virgiliu despre limita raţiunii şi valoarea rugăciunii, la întîlnirea cu Sordello. Debutul iluminează pe dată structura poetică a cîntului, prin construcţia sa cu ajutorul comparaţiilor, unde trimiterea imediată, în prezenţa senină a naturii, la figura călătorului, readuce situaţia, urmărită pînă aici ca obiect de reprezentaţie, la figura Poetului, recuperînd dimensiunea lui subiectivă” (E.A. Panaitescu). “Să se observe ambiguitatea nedefinită a trăsăturilor prin care este construită secvenţa: totul este nedeterminat: ora ca atare, navigatorii şi pelerinul (încotro? de unde?), elementul care îi împinge la dor pe cei dintîi, la drag pe al doilea, clopotul (al unei biserici? al unei mănăstiri? al unui turn de cetate?); vagi, dar măcar cîte unul în fiecare vers, termenii care sugerează sentimentul: dor, înmoaie, dulci, drag, împunge, plînge; mereu, conform stilului dantesc, strict funcţionali. Marele debut cuprinde amintirea atîtor seri trăite în exil şi totodată frumuseţea amintirilor şi speranţa de a regăsi într-o zi ceea ce a fost părăsit cu mult regret. Şi ce altceva este Purgatoriul, aşa cum îl înţelege Dante, dacă nu o îndepărtare treptată de ceea ce am îndrăgit pe pămînt, pentru a obţine totuşi o împlinire, în care toate să fie încheiate şi redobîndite?” (Chiavacci Leonardi).

Pg_VIII_2

«cînd a început să-mi pălească auzul şi privesc la unul din duhurile înălţate, care cerea ascultare cu mîna. Unite şi-a ridicat ambele palme, îndreptîndu-şi ochii spre răsărit, de parcă i-ar spune Domnului: ‘De alta nu-mi pasă’» (v. 7-12). Personajul Dante a început să nu mai urmărească explicaţiile lui Sordello şi corul principilor neglijenţi. În schimb şi-a îndreptat privirile spre un duh ridicat în picioare, care cerea printr-un semn al mîinii să fie ascultat. Cu suflet pios, acela şi-a unit mîinile, îndreptîndu-le spre răsărit, de parcă i-ar fi declarat lui Dumnezeu: doar la tine mi-e gîndul. “Cerea ascultare: fraza, aproape vrînd să indice că gestul aparţine de multă vreme ritualului religios, se găseşte deja în Faptele Apostolilor: «Pavel ridicîndu-se (în textul latin: surgens, care este echivalentul dantescului surta) a cerut linişte cu gestul mîinii… a cerut cu mîna să tacă… cerînd tăcere cu mîna». Pe de altă parte tonul lent din această terţină, în continuare dar şi cu elemente noi faţă de cele două precedente, arată că aici totul a devenit mai nobil, mai înalt şi vrea să fie spus în cuvinte care sînt din textele religioase, aşadar deja sfinte” (T. Di Salvo). “Rugăciunea cu ochii îndreptaţi spre răsărit era ritualică şi dura din vremurile vechi: lumea privea astfel spre Ierusalim, de unde venea simbolic lumina lui Isus; pe asta se întemeia şi locul ales pentru biserici, care de obicei erau «orientate»” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_3

«‘Te lucis ante’ aşa pios i-a ieşit din gură şi cu note aşa duioase, încît m-a făcut să-mi ies din minţi; iar celelalte apoi duios şi pioase l-au urmat în tot imnul întreg, ţinîndu-şi ochii spre sferele supreme» (v. 13-18). De pe buze i s-a desprins un cîntec atît de emoţionant, încît Dante a uitat de toate cîte-l înconjurau. Celelalte duhuri l-au acompaniat cîntînd pînă la capăt imnul, cu ochii ridicaţi spre cer. “Terţinele sînt construite cu mare abilitate şi prin căutarea cuvintelor tematice, care se înlănţuie şi se reiau: aşa pios se repetă în pioase, aşa duioase continuă în duios. Este o demonstraţie de mare măiestrie retorică, dar şi de efectivă colaborare între retorică şi poezie” (T. Di Salvo). “Există un perfect paralelism între situaţia psihologică a navigatorului şi a pelerinului, şi cea a lui Dante şi a sufletelor care intonează Te lucis ante: sînt stări de emoţie, în situaţii diferite, dar înrudite, care apar în legătură cu ora de seară, ce predispune la meditaţie şi tandreţe afectuoasă. Astfel ziua despărţirii de cei dragi nu este «zi» ca spaţiu temporal, ci aşa cum se califică subiectiv pentru navigatori ca amintire, care aduce în gînd imaginea plecării” (E.A. Panaitescu). “Te lucis ante terminum («Înainte de a se termina lumina») este imnul atribuit Sfîntului Ambrozie şi este cîntat la Compieta, ultima oră canonică (indicată de sunetul clopotului): se invocă aici ajutorul lui Dumnezeu împotriva viselor păcătoase şi a atacului demonului, în timpul nopţii. Se deschide o adevărată oficiere liturgică, prin intermediul gesturilor hieratice ale sufletului întors spre răsărit (potrivit vechiului obicei al rugăciunii creştine), care se impune prin semne, deschizînd imnul coral al celorlalţi penitenţi, ce continuă, fără întrerupere, în acelaşi ritm spiritual, cîntecul Salve, Regina. Dante nu ne dezvăluie nici numele, nici demnitatea pe care a ocupat-o acel suflet în viaţă” (E.A. Panaitescu).

Luca_Signorelli

Advertisements