Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_VIII_7

«Le vedeam limpede capul bălai, dar pe faţa lor ochiul îmi rătăcea, cum simţul la ce-i prea mult se zăpăceşte. ‘Ambii vin de la picioarele Mariei’, a zis Sordello, ‘să străjuiască valea, în faţa şarpelui ce acum are să ajungă’» (v. 34-39). Dante a văzut foarte clar capetele blonde ale celor doi îngeri, dar n-a reuşit să le distingă şi chipul, care era prea strălucitor şi îi tulbura vederea. Sordello i-a asigurat că îngerii străjeri vin din Paradis, de lîngă Sfînta Fecioară, pentru a păzi vîlceaua de atacul demonului ispitei. “Cum… se zăpăceşte: acesta era un principiu al filosofiei aristotelice, legat de proporţia dintre facultatea vederii, de pildă, şi obiect; atunci cînd organul trebuie să susţină prezenţa unui obiect pentru care nu este înzestrat, se rătăceşte, devine confuz, trebuie să se declare învins, ca în faţa unui lucru care ne striveşte, căci este excesiv” (T. Di Salvo). “Expresia de la picioarele Mariei poate însemna că sînt trimişi de către îndurarea Mariei, căreia sufletele i s-au adresat cu rugăciunea Salve, Regina. Dar termenul de la picioarele Mariei, prin forţa sa realistă, impune imaginea Mariei, ca o mamă ce vine în sprijinul celor firavi şi neajutoraţi, transformaţi de împrejurările vrăjmaşe în copii speriaţi şi fără vlagă, care se simt rătăciţi şi imploră ajutorul mamei. Astfel de expresii au început să apară şi să se impună în practica religioasă şi în limbajul rugăciunilor după anul 1.000, cînd prin intermediul curentelor mistice s-a răspîndit cultul Mariei, uneori aproape depăşindu-l pe cel al lui Isus” (T. Di Salvo). “Şarpele este simbolul puterii malefice a diavolului, care te îndrumă la păcat prin mobilizarea subtilă şi abilă a tuturor acelor tehnici care compun ispita. Iar scena care acum începe în vîlcea este o imagine a ispitei, care atunci cînd devine ritual, îşi pierde o mare parte din încărcătura violentă şi are valoarea de-a trezi la spectator simţul propriei insuficienţe, împreună cu cel al nevoii de-a cere ajutor de la cel ce-a învins mereu ispita” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_8

«La care eu, care nu ştiam dincotro, m-am uitat roată şi, îngheţat de spaimă, strîns m-am lipit de umerii de nădejde. Şi Sordello iar: ‘Acum să mergem printre umbrele măreţe şi vom vorbi cu ele: le va fi dragă vederea voastră’» (v. 40-45). Dante s-a retras speriat după umerii lui Virgiliu, neştiind de unde va apărea demonul ispitei. Sordello între timp i-a îndemnat să se apropie de duhurile regale pentru a sta de vorbă cu ele, ceea ce le va face plăcere. “Cu harul Domnului trebuie ca omul să facă tot ceea ce poate pentru a se apăra şi a se apropia de raţiune, care strigă mereu împotriva păcatului şi a viciului şi nu se teme, dacă este însoţită de harul Domnului, care o păzeşte” (Buti).

Pg_VIII_9

«Doar trei paşi cred că am coborît şi-am fost jos şi am văzut pe unul ce se uita ţintă la mine, părînd că vrea să mă cunoască. Vremea era pe cînd se înnegrea zarea, dar nu atît ca între ochii lui şi-ai mei să nu se dezvăluie ce mai întîi se ascundea» (v. 46-51). Au fost de-ajuns cîţiva paşi pentru a coborî în vîlceaua înflorită. Unul dintre spirite îl fixa intens pe Dante, părînd că vrea să intre în vorbă cu el. În ciuda întunericului care cobora tot mai mult, călătorul a izbutit să-l recunoască, după ce l-a examinat. “Umbrele măreţe din vîlcea poate că au avut simţul demnităţii, calităţi de fineţe şi gust, cum li se cuvine celor care fac parte din aristocraţia civilizaţiei cavalereşti: dar grandoarea este legată mai ales de condiţia lor social-politică; în schimb aceea a spiritelor măreţe, ca Socrate, Cato, Sordello, este riguros de natură morală, capacitatea de a gîndi şi a acţiona prin lucruri nobile şi elevate” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina2

Advertisements