Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_VIII_10

«S-a dat spre mine şi eu m-am dat spre el: nobile judecător Nino, cît mi-a plăcut să te văd că nu eşti printre osîndiţi! Nici o vorbă bună de salut dintre noi n-a lipsit; apoi a întrebat: ‘De cînd ai venit la picioarele muntelui, peste apele îndepărtate?’» (v. 52-57). Cei doi s-au apropiat. Dante şi judecătorul Nino Visconti, recunoscîndu-se, au schimbat cele mai călduroase formule de salut prietenesc. Celălalt s-a interesat de cît timp a murit poetul. “Nino crede că Dante a murit, că este un suflet ca el: întunericul a eliminat umbra care, în timpul zilei, le arăta duhurilor că pelerinul este viu” (T. Di Salvo). “Ugolino sau Nino Visconti a făcut parte dintr-o nobilă familie guelfă din Pisa şi a fost nepotul contelui Ugolino della Gherardesca (Infern, cîntul XXXII, v. 125 sqq.). A fost exilat de mai multe ori din Pisa, pînă cînd a reuşit să pună mîna pe conducerea cetăţii împreună cu Ugolino (1285); constrîns la exil după victoria arhiepiscopului Ruggieri, a făcut parte din multe asocieri guelfe împotriva cetăţii sale, unde s-a întors în 1293. S-a retras pînă la urmă în provincia Gallura din Sardinia, unde a murit în 1296. Dante poate că a avut ocazia să-l cunoască între 1288 şi 1293, cînd Nino Visconti a fost adeseori pe la Florenţa” (E.A. Panaitescu).

Pg_VIII_11

«‘Vai!’, i-am spus eu, ‘din locurile triste am venit azi dimineaţă şi sînt la prima viaţă, deşi cealaltă, astfel umblînd, mi-o cîştig’. Şi îndată ce mi s-a auzit răspunsul, Sordello şi el s-au dat înapoi, ca lumea deodată speriată» (v. 58-63). Dante i-a mărturisit că a venit în aceeaşi dimineaţă, din Infern, şi încă n-a murit, ci mergea într-o călătorie de purificare, pentru a-şi dobîndi mîntuirea. Sordello şi Nino Visconti, speriaţi de cele auzite, s-au dat puţin înapoi. “Figura lui Nino Visconti, chiar înainte de a-şi dezvălui bogăţia de motive psihologice, se deschide în sentimentul prieteniei (care se potriveşte mai mult ca orice cu decorul din a doua cantică, unde pasiunile s-au stins şi supravieţuieşte afecţiunea amabilă şi delicată), prin insistenţa vorbei bune de salut şi grija tandră pentru soarta prietenului (v. 56-57), ce corespunde primei manifestaţii de bucurie a lui Dante (v. 53-54). Dar şi experienţa comună a exilului îmbogăţeşte această întîlnire, fiind «şi Nino izgonit din patrie fără vină, şi Nino cu disperarea consumată că nu se va mai putea întoarce acolo niciodată. Învins, dar nu îmblînzit, de destin, a murit apoi exilat… Dante vede în Nino mai mult decît un prieten, un frate, pentru că, din cîte legături unesc pe un om cu altul, nici una nu e mai temeinică decît cea constituită de nefericirile îndurate bărbăteşte pentru aceleaşi idealuri» (Steiner)” (E.A. Panaitescu). “Cel întrebat trebuie să clarifice că este om viu; dar, la fel ca în altă parte, vrea să atenueze uimirea pe care le-o va stîrni sufletelor. Pelerinul nu-şi asumă nici o poză de-a lungul călătoriei, în care Dumnezeu l-a chemat pe el singur, după Enea şi Pavel. El e mereu un om printre alţi oameni: cu teama şi curiozităţile şi ura şi iubirile unui om de rînd; iar, în Purgatoriu, cu un simţ sau un efort permanent de umilinţă creştină… La condiţia lui de om viu abia dacă se referă; iar călătoriei îi atribuie ţelul edificării interioare” (Donadoni).

Pg_VIII_12

«Unul spre Virgiliu şi celălalt spre altul s-a întors, care şedea acolo, strigînd: ‘Hei, Corrado!, vino să vezi ce-a vrut harul Domnului’. Apoi, întors spre mine: ‘Prin acea recunoştinţă rară, pe care i-o datorezi celui ce-şi ascunde primul motiv, ce ne rămîne-n veci nepriceput» (v. 64-69). Sordello s-a răsucit spre Virgiliu, iar Nino Visconti spre un alt duh din apropiere, pentru a-şi mărturisi uimirea în legătură cu miracolul hotărît de Dumnezeu. “Vestea îi prinde nepregătiţi şi stîrneşte o agitaţie neaşteptată, care dinăuntru se transmite în exterior, în mişcările lor de oameni tulburaţi, ce se pomenesc într-un sistem care s-a fisurat. Nu e prima dată cînd se întîmplă asta: tema reprezintă chiar o constantă în Purgatoriu. Adeseori apartenenţa lui Dante la viaţa pămîntească este mărturisită de umbra lui. (…) Dar în ei se deşteaptă, deodată, cu evidenţa unei reacţii chimice, o întreagă lume plină de afecţiune, de care încă nu s-au eliberat şi spre care se mai întorc, tocmai cînd sînt pe cale să dobîndească un nou fel de a vedea lucrurile din lume” (T. Di Salvo).

Giotto3

Advertisements