Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_VIII_13

«cînd vei fi dincolo de undele-ntinse, spune-i Giovannei mele ca pentru mine să trimită chemare, acolo unde inocenţii capătă răspuns. Nu cred că mama ei mă mai iubeşte, după ce şi-a lepădat vălul alb pe care, sărmana!, îl va avea de regretat» (v. 70-75). În numele recunoştinţei pe care Dante i-o datorează lui Dumnezeu, ce-şi ascunde motivul adînc al acţiunii sale în faţa raţiunii noastre, Nino Visconti îl roagă pe călător ca, odată revenit pe lumea pămîntească, să-i transmită fiicei sale Giovanna că are nevoie de ajutorul rugăciunilor ei. Duhul îşi pune nădejdea în sprijinul fiicei, întrucît soţia sa l-a uitat şi s-a remăritat, după ce-a ajuns văduvă. Însă noua căsnicie nu-i va fi fericită. “Giovanna, unica fiică a lui Nino Visconti, avea doar nouă ani în 1300; s-a măritat apoi cu Rizzardo da Camino şi, rămasă văduvă în 1312, a trăit din 1323 în 1339, anul morţii ei, la Florenţa. Soţia lui Nino a fost Beatrice d’Este, fiica lui Obizzo al II-lea, care în 1300 s-a remăritat cu Galeazzo Visconti, senior la Milano care, după ce-a fost izgonit din cetate în 1302, şi-a petrecut restul vieţii în exil, în grave dificultăţi. La aceste triste împrejurări fac aluzie cuvintele lui Nino din v. 75, chiar dacă Beatrice, după moartea celui de-al doilea soţ, a putut să revină la Milano, cînd fiul ei Azzo a recucerit cetatea” (E.A. Panaitescu). “Observaţi că Nino Visconti nu cere veşti despre evenimentele politice din cetatea sa, la care a participat cu multă dăruire; în vîlceaua făcută din reculegere şi vibraţie, el şi-a stins în suflet amintirile şi patimile de odinioară: din trecut îi apare doar chipul unei fetiţe şi pe seama rugăciunilor ei pline de iubire vrea să fie încredinţat. Afecţiunea tandră a tatălui pentru fiica pe care o vede ca pe o fetiţă poartă nu doar semnul unui normal raport de iubire, amintit cu blîndeţe, dar şi pe cel distinct şi opus faţă de legătura cu soţia sa. (…) Giovanna mea este doar ea, şi nu cea care mi-a fost soţie şi care acum, trădîndu-mă, m-a părăsit pentru alt soţ. Dacă Giovanna este creatura demnă de o iubire tandră şi intensă, mama ei în schimb merită doar reproşuri” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_14

«Prin ea foarte uşor se înţelege cît durează la femei flacăra iubirii, de ochiul sau mîna adesea n-o reaprinde. Nu-i va face aşa mormînt frumos vipera, unde milanezul îşi adună oastea, cum ar fi făcut cocoşul din Gallura’» (v. 76-81). Nino Visconti nu mai speră în rugăciunile fostei lui soţii, care l-a uitat, remăritîndu-se cu altul. Astfel se ilustrează lipsa de statornicie a femeilor, cînd bărbatul nu se mai află în preajma lor. Însă noul partener nu-i va oferi funeralii atît de somptuoase la Milano (adică nu-i va asigura îmbelşugatele condiţii de trai la care ea sperase), cum le-ar fi primit de la familia primului soţ. “Stema familiei Visconti (o viperă cu un copil în gură) nu-i va da mormîntului Beatricei onoarea pe care i-ar fi conferit-o imaginea cocoşului, stema familiei Visconti din Pisa, care indica şi proprietatea lor asupra provinciei Gallura. Sînt diverse interpretările în jurul comparaţiei dintre cele două steme, fiindcă potrivit unora e doar o critică a faptului că Beatrice n-a rămas fidelă soţului mort, potrivit altora este un reproş adresat femeii care dintr-o familie guelfă a trecut într-o familie ghibelină, cum a fost cea din Milano; probabil că Dante face aluzie la ambele motive” (E.A. Panaitescu). “În ceea ce-i priveşte pe milanezii care îşi adună trupele militare în jurul stemei cetăţii, faptul este confirmat de informaţia transmisă de milanezul Bonvesin de la Riva, cronicar de la sfîrşitul secolului al XIII-lea” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_15

«Aşa spunea, însemnat pe chip cu înflăcărarea dreaptă, ce-n inimă cu măsură arde» (v. 82-84). Duhul îşi termină vorbirea pe un ton de nobilă pasiune. “Astfel se încheie discursul lui Nino care, pornind de la o expresie măsurată şi temperată (nu cred), a devenit tot mai vibrant. (…) Cuvintele despre soţia lui oscilează între înţelegere şi reprobare: nu mă mai iubeşte, spune mai întîi şi adaugă pe urmă (să remarcăm supravieţuirea unei afecţiuni pentru ea, care s-a remăritat şi rău a făcut): dar nu va fi fericită (aici afecţiunea e însoţită de compasiune). În terţina următoare cuvintele devin mai amare: exemplul soţiei confirmă opinia că femeile nu ştiu să fie fidele, dacă le lipseşte îndemnul sexual, dacă persoana iubită este departe de ochi sau de mînă. Aceste afirmaţii, atît de severe şi în profunzime vulgare, pot fi considerate tipice pentru o anumită polemică antifeministă, prezentă în mentalitatea medievală. Oricum este evident în discursul lui Nino contrastul dintre cuvintele afectuoase de la început şi cuvintele aspre de acum” (T. Di Salvo). “Uimeşte tăcerea lui Dante, de parcă episodul nu l-ar fi atins cîtuşi de puţin; totuşi fusese atît de afectuos cu prietenul regăsit şi se bucurase că nu l-a văzut printre ticăloşii din Infern. Acum îl părăseşte şi îşi îndreaptă atenţia spre lucruri noi, urmînd un impuls interior. De ce această rapidă cădere în dezinteres? De ce nu adaugă un răspuns, oricît de scurt, consolator? Dar, răspunde Donadoni, pentru că «există dureri profunde şi pudice, care pretind, atunci cînd pretind, o izbucnire de moment, însă n-ar suporta umilinţa unei consolări». Participarea lui Dante este «foarte vie – corectează Bonora – şi constă în faptul că recunoaşte pe chipul prietenului amprenta unei iubiri care, amestecată cu mila faţă de sine şi faţă de femeie, este în plus temperată de obiceiurile cavalereşti prin care, în memoria cititorului, rămîne imprimată figura nobilului judecător»” (T. Di Salvo).

nino

Advertisements