Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_VIII_16

«Ochii mei lacomi mergeau tot spre cer, acolo unde stelele se mişcă mai încet, ca roata mai aproape de butuc. Şi călăuza mea: ‘Fiule, la ce te uiţi pe sus?’. Şi eu către el: ‘La cele trei flăcări de la care tot polul dincoace arde’» (v. 85-90). Privirile lui Dante erau curioase să vadă alte lucruri noi şi s-au aţintit spre cer, spre Polul Sud, unde mişcarea stelelor era mai lentă, la fel ca partea dinspre mijlocul roţii, ce stă mai aproape de osie. Virgiliu l-a întrebat la ce se uită, iar Dante i-a atras atenţia asupra celor trei stele, care iluminau întreaga zare, deasupra polului antarctic. “Aceste terţine sînt ca o scurtă pauză în povestire, cînd privirea se îndreaptă spre cer, întrerupînd astfel dureroasa tensiune provocată de cuvintele lui Nino Visconti, cărora Dante nu le răspunde” (Chiavacci Leonardi).

Pg_VIII_17

«Iar el mie: ‘Patru stele mari pe care le vedeai în zori au coborît dincolo, şi astea au urcat unde erau acelea’» (v. 91-93). Virgiliu l-a informat că aceste trei stele au luat locul celorlalte patru, pe care pelerinul le văzuse dimineaţa şi care, între timp, au coborît în spatele muntelui. “Cele trei stele care iluminează polul antarctic simbolizează, potrivit tuturor vechilor comentatori, cele trei virtuţi teologice şi le înlocuiesc pe cele patru care apăruseră pe cerul Purgatoriului dimineaţa (cîntul I, v. 23), indicînd cele patru virtuţi cardinale: primele se referă la viaţa contemplativă şi de aceea sînt mai potrivite noaptea, celelalte la viaţa activă, care se desfăşoară în timpul zilei. Însă e mai bună interpretarea propusă de Sapegno, potrivit căruia «în locul unde culminează lupta sufletului, pentru a se elibera de orice legătură pămîntească, devine mai urgentă nevoia ajutorului acordat de virtuţile supranaturale»” (E.A. Panaitescu).

Pg_VIII_18

«Pe cînd vorbea, Sordello l-a tras spre el spunînd: ‘Uite-acolo duşmanul nostru’; şi şi-a întins degetul să privească într-acolo. Pe partea fără apărare a vîlcelei, era un şarpe, poate ca acela care i-a dat Evei hrana amară» (v. 94-99). Poeţii sînt întrerupţi de Sordello, care le atrage atenţia că a apărut diavolul, în partea unde vîlceaua nu era apărată. Acolo se zărea un şarpe, asemănător celui care i-a dăruit Evei mărul, ce-a reprezentat apoi motiv de amărăciune pentru toţi muritorii. “Prezenţa reptilei şi trimiterea la păcatul comis de Eva, descrierea culorilor ce înfrumuseţează pajiştea ne readuc la Paradisul terestru biblic; iar această vîlcea pare un fel de anticipare a Paradisului terestru pe care-l vom găsi în vîrful muntelui. La descriere a colaborat probabil şi Virgiliu, mai ales cu descrierea pe care o face cîmpiilor elizee, unde Enea îl întîlneşte pe tatăl său Anchise. Dar au influenţat-o şi diversele reprezentări, regăsite în tot Evul Mediu, a ceea ce s-a numit locus amoenus, un loc frumos prin vegetaţie, blîndeţe a climei, atmosferă încîntătoare, în care sufletul se reconfortează şi se întoarce la bucuriile simple şi liniştite ale strămoşilor” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese2

Advertisements