Lupta îngerilor cu şarpele ispitei (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_VIII_22

«Faima pe care casa dumitale o onorează, o strigă seniorii şi o strigă mulţimea, încît o ştie cine încă n-a umblat acolo. Şi-ţi jur, aşa să mă duc deasupra, că neamul tău cinstit se-mpodobeşte cu punga şi spada» (v. 124-129). Bunul renume ilustrat de familia Malaspina e răspîndit de nobili şi oamenii de rînd, încît a ajuns la urechea tuturor. Dante îi declară ferm lui Corrado Malaspina, cu aceeaşi sinceritate cu care îşi doreşte să ajungă în vîrful Purgatoriului, că neamul aceluia continuă să fie înzestrat cu omenie şi vitejie. “Rar se poate găsi, în toată Comedia, un elogiu aşa de mare şi fierbinte al unei familii nobile de pe vremea poetului: o familie marginală în relieful politic, acţionînd printre munţii din Lunigiana, dar în cadrul căreia Dante a găsit încă viu un ideal al vieţii de familie, pe care civilizaţia comunei a corupt-o sau a distrus-o. Este cu atît mai relevant acest elogiu, cu cît este exprimat înăuntrul vîlcelei unde Dante i-a observat pe oamenii politici care nu şi-au făcut datoria. Această familie de nobili de la munte, care încă cinsteşte virtuţile fundamentale ale puterii feudale, potrivit regulilor cavalereşti, adică cele de generozitate şi vitejie, nu înseamnă pentru Dante un exemplar supravieţuit dintr-o civilizaţie deja stinsă, ci mărturia că nu totul, din vechea civilizaţie, s-a pierdut şi este un îndemn la un ideal de societate şi guvernare care, doar el, poate garanta pacea şi ordinea. Elogii ca acesta, adresat unei familii din vechea nobilime, dezvăluie tipul de societate la care aspira Dante, foarte deosebită de societatea comunelor, pe care o condamna. Dar trecutul la care visează poetul este, mai curînd decît o precisă realitate socială şi politică, un mit susţinut cu o seriozitate şi o sinceritate morală cu totul ieşite din comun” (T. Di Salvo).

Pg_VIII_23

«Datina şi firea aşa o înzestrează că, deşi capul nemernic lumea o strîmbă, ea singură merge dreaptă şi poteca-ncovoiată o dispreţuieşte’. Şi el: ‘Acum du-te; soarele nu se culcă de şapte ori în patul pe care Berbecul cu toate patru picioarele îl acoperă şi-l înhaţă» (v. 130-135). Obiceiul virtuţilor cavalereşti şi predispoziţia naturală spre bine au privilegiat în aşa măsură această familie încît, deşi guvernarea ticăloasă a papei duce lumea spre dezastru, neamul boierilor Malaspina îşi continuă înaintarea pe calea cea dreaptă. Ca mulţumire pentru veştile primite, Corrado Malaspina îi face lui Dante o profeţie favorabilă: peste mai puţin de şapte ani, poetul va beneficia el însuşi de generozitatea familiei respective. “Cu atît mai demnă de respect este familia Malaspina, cu cît îşi confirmă fidelitatea faţă de valorile cavalereşti, într-o lume răvăşită şi lipsită de o călăuză corectă, avînd în vedere că papa, supremă autoritate religioasă, nu doar că se lasă stăpînit de setea de putere, dar prin exemplul său îndeamnă la corupţie şi destrăbălare. Doar familia Malaspina, într-o lume fără virtute, îşi urmează idealul şi evită, în exercitarea virtuţilor, boala societăţii de atunci” (T. Di Salvo). “Soarele nu se culcă: soarele nu se va întoarce de şapte ori pe locul de pe bolta sa ocupat de Berbec: adică nu vor trece şapte ani. Şi Farinata calculase pe cer, în aceeaşi formă negativă (Dar de cincizeci de ori nu se va aprinde chipul doamnei…), măsurînd însă după lună, intervalul cît i-a mai rămas lui Dante pînă la dura experienţă a unui exil fără întoarcere (Inf. X, 79-81)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_VIII_24

«că această amabilă părere ţi se va bătători în minte cu mai mari cuie decît orice predică, de mersul judecăţii nu se-opreşte’» (v. 136-139). Părerea generoasă a lui Dante la adresa familiei Malaspina va fi curînd confirmată prin fapte, poetul va beneficia personal de mărinimia lor, dacă dreptatea divină nu va fi împiedicată. “În atmosfera de linişte suspendată, care vine după asaltul şarpelui, se pregăteşte măreţia severă a ultimei scene: Corrado Malaspina, care nu-şi luase privirile de la călătorul privilegiat (v. 110-111) (…) este ales să reprezinte în «vîlceaua înflorită» principele ideal, exponentul demn al acelei familii care, printre demnitarii Italiei şi ai Europei, se consideră că singură merge dreaptă şi poteca-ncovoiată o dispreţuieşte, nobilul senior care a realizat, după aprecierea lui Sacchetto, prin viaţa exemplară şi deplina realizare a misiunii, visul generos al lui Dante. «Se desprinde din şirul principilor adunaţi în vîlcea. Nu l-au atins acuzaţiile azvîrlite de Poet împotriva domnitorilor păcătoşi de pe pămînt. Şi, de-a lungul asaltului dat de şarpe, parcă privea oarecum dispreţuitor întîmplarea, ca pentru a sublinia că el se situează deasupra ispitelor întinse de lăcomie, cauză a tuturor păcatelor. Nici n-a încetat să-l privească mereu pe Poet. Şi asta nu pentru că de el era legată uimirea marelui privilegiu că trecea, viu, prin ţinutul morţilor, cît pentru că el era cel care, prin vorbele sale nemuritoare, urma să celebreze în gloria familiei sale acele virtuţi care, singure, aveau să restituie speciei umane promisiunea şi certitudinea unei ordini mai bune» (Sacchetto)” (E.A. Panaitescu). “«Ceea ce ai aflat de la alţii despre familia mea, vei simţi pe pielea ta: peste şapte ani vei fi oaspetele lor şi după cum se vor comporta şi te vor trata, îţi vor confirma judecata pe care ţi-ai făcut-o despre ei, din cuvintele altora.» Aceasta, făcută de Malaspina, este prima prezicere a exilului pe care poetul o aude în Purgatoriu. Cîntul se închide prin reafirmarea caracterului inevitabil al evenimentelor stabilite de divinitate: oamenii au doar datoria de a li se supune; iar această smerenie dureroasă trebuie s-o înveţe Dante în anii de exil, un spirit măreţ ca Malaspina şi principii neglijenţi. În cadrul respectiv toată istoria, în existenţa ei alternată şi contradictorie, este condusă de o voinţă care ne îndreaptă pe căi tainice spre scopurile sale: oamenilor nu li se cere decît acceptarea umilă şi plină de credinţă a evenimentelor decise de divinitate” (T. Di Salvo).

Ambrogio_Lorenzetti

Advertisements