Sculpturi vorbitoare (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_napoletana

Prima cornişă. Calea şerpuită a virtuţii. Poveştile sculptate în stîncă. Buna Vestire. Dansul lui David, psalmistul. Împăratul Traian şi văduva cerînd dreptate. Apariţia grupului de îngîmfaţi.

Pg_X_1

«După ce-am trecut de pragul porţii pe care iubirea greşită a sufletelor o lasă neumblată, căci arată ca dreaptă calea strîmbă, răsunînd am auzit-o închisă; şi de mi-aş fi întors ochii la ea, ce scuză ar fi fost demnă de asemenea greşeală? Noi urcam pe piatră crăpată, care se-nclina cînd pe o parte, cînd pe alta, ca unda mării care fuge şi se-ntoarce» (v. 1-9). Dante a trecut de poarta Purgatoriului, pe unde prea puţini au umblat, căci oamenii se implică în iubirea pentru lucrurile pămînteşti şi îşi ratează astfel mîntuirea. Poarta s-a închis în urma lui scîrţîind, pentru că se roteşte rareori în balamale. Poetul nu şi-a întors privirile, fiindcă a fost prevenit de îngerul portar şi n-ar fi avut nici o scuză, dacă i-ar fi încălcat porunca. Cei doi şi-au început ascensiunea pe o potecă pietruită, care mergea în zigzag. “Iubirea greşită: acea poartă se deschide rareori, şi de aceea se învîrte aşa de greu în ţîţîni. Cauza păcatului pentru Dante este iubirea îndreptată greşit, iar cauza binelui este iubirea cu un ţel corect; fiindcă omul este mereu pus în mişcare de iubire. Această teorie, pe care se întemeiază ordinea Purgatoriului, va fi dezvoltată în XVII, 91-139” (Chiavacci Leonardi). “Să se observe în versul 3 interpretarea cu totul intelectualistă a forţelor care ne îndeamnă la rău: pe plan raţional nu există posibilitatea ca o minte lucidă şi limpede să confunde binele şi răul; doar o evaluare incorectă a faptelor şi a scopurilor ne împinge în greşeală. Aspectul prin care uneori un obiect se prezintă ca pozitiv şi ne înşală îl poate atrage doar pe acela care nu se slujeşte de inteligenţa şi cunoştinţele sale” (T. Di Salvo). “Comparaţia cu unda se datorează imaginii pe care bordurile şi crăpăturile din piatră, cu înaintarea lor sinuoasă, o produc pe coasta muntelui, «ca o undă împietrită» (Momigliano)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_X_2

«‘Aici trebuie să folosim oleacă de iscusinţă’, a început călăuza mea, ‘trăgîndu-ne cînd încoace, cînd încolo, pe marginea aplecată’. Iar asta ne-a făcut paşii mărunţi, de cornul lunii s-a întors în pat la culcare» (v. 10-15). Virgiliu i-a atras atenţia că, în noile condiţii de drum, vor trebui să înainteze cu dibăcie. Prin urmare cei doi şi-au încetinit paşii, iar între timp luna a ajuns la asfinţit. “Poate că această notaţie are un sens alegoric: pentru a ajunge la bine, nu putem înainta ca la defilare, în linie dreaptă, ci prin adaptări oportune şi cedări, exploatînd posibilităţile oferite de situaţiile concrete” (T. Di Salvo). “După calculele astronomice luna, care acum se apropie de ultimul pătrar, apune în Purgatoriu după mai bine de patru ore faţă de răsăritul soarelui: a trecut aşadar ora 10 dimineaţa. Aceasta este «o altă obişnuită deschidere peisagistică; felia de lună care apune printre pereţii strîmţi ai stîncii, acea viziune cu atît mai amplă a muntelui care – dincolo de văgăună – se restrînge şi se lansează spre cer, acel podiş pustiu pe care rămîn cei doi pelerini. Tot peisajul se adaptează la nota iniţială a lunii care apune; iar ea aruncă asupra întregului tablou un sens matinal de frig, concentrare şi tăcere. Pe această notă revine sentimentul de depărtare faţă de pămînt, una din temele cele mai insistente şi misterioase din Purgatoriu. Acţiunea, Dante, personajele, peisajul, toate vorbesc, în mod explicit sau implicit, despre o distanţă infinită; şi poate că infinitul care se extinde în tot Purgatoriul, fără sprijinul unor imagini şi măsuri, este mai puternic din punct de vedere sentimental şi poetic decît cel atît de des reprezentat şi măsurat în Paradis. Purgatoriul este pe de-a-ntregul scufundat într-o atmosferă de depărtare» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu).

Pg_X_3

«pînă să ieşim din văgăună: dar cînd am fost liberi şi în larg, sus unde muntele în spate se adună, eu obosit şi ambii nehotărîţi de calea noastră, am rămas pe-un mal golaş, mai ceva ca drumul prin pustiu» (v. 16-21). După ieşirea de pe poteca şerpuită, cei doi s-au pomenit pe prima cornişă, la loc deschis, fără a şti încotro să meargă. Versurile 17-21 au “o extraordinară forţă figurativă. Dincolo de minunatul v. 18, care descrie singur cu limpezime mişcarea muntelui, unde tăietura primului cerc prin acel se adună pare să-l umanizeze, aceste versuri sînt bogate prin spaţierea şi ascensionalitatea poeziei din Purgatoriu” (S. Vazzana).

Miniatura_lombarda

Advertisements