Sculpturi vorbitoare (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_X_4

«Din malul mărginit de hău, la piciorul rîpei ce urcă mai departe, ar măsura de trei ori trup de om; şi cît ochiul meu putea să zboare, cînd pe stînga şi cînd pe dreapta, la fel îmi apărea această cornişă» (v. 22-27). Prima cornişă, de la peretele muntelui şi pînă la marginea către prăpastie, era lată cît statura a trei oameni. Pînă departe se vedea tot cu aceeaşi lăţime. “De la marginea externă, unde se deschidea spre hău, pînă la piciorul peretelui, care urca mereu, malul golaş măsura în lăţime cam de trei ori statura unui om. În sens strict: un trup de om ar încăpea de trei ori (întins pe jos, de-a latul) în spaţiul dintre marginea spre hău şi perete. Această măsură a fost calculată de Lana şi de Buti ca fiind de 15 picioare, adică vreo 5 metri, întrucît un picior avea cam 30-35 de centimetri” (Chiavacci Leonardi). “Pînă aici Dante a găsit sufletele fie la poalele muntelui, fie pe stînci neregulate, în spatele unor bolovani, sau în văi: muntele Antipurgatoriului ni se prezintă în aspectul său fie plăcut, fie oribil, dar prin nimic atins de artă. Purgatoriul, la începutul demnităţii sale sporite, este constituit din platforme tăiate în mod regulat în munte, despre care Dante poate să ne ofere o descriere geometrică. Se urcă pe rînd, pe trepte cioplite în rocă, şi toate sînt la fel de largi, cu toate că se scurtează pe măsură ce urcăm” (Steiner).

Pg_X_5

«Într-acolo paşii noştri încă n-au pornit, cînd am cunoscut că peretele roată, pe unde nu puteai urca, era de marmură albă, ornată cu asemenea sculpturi, că nu doar Policlet, ci însăşi natura ar fi rămas învinsă» (v. 28-33). Poeţii încă nu începuseră să meargă de-a lungul cornişei, cînd Dante a observat că partea de jos a peretelui (care putea fi zărită şi de cei ce umblau aplecaţi) era făcută din marmură şi era împodobită cu sculpturi atît de minunate, că întreceau geniul lui Policlet, sau chiar al naturii înseşi. “Aceste versuri au provocat anumite dificultăţi de interpretare. Faptul sigur este că pe perete, fie că le închipuim ca pe nişte tablouri separate, eventual agăţate, fie că e vorba de sculpturi care se profilează în stîncă, există o serie de figuri în relief, (…) statui efective sau grupuri statuare, pe care artistul fie le-a plasat înăuntrul unor nişe, fie le-a modelat din marmura peretelui, de care sînt pe alocuri încă legate” (T. Di Salvo). “Policlet, sculptor faimos din secolul al V-lea î.C., a fost cunoscut în Evul Mediu prin laudele pe care i le-au adresat scriitorii latini (Cicero, Plinius, Quintilianus) şi a fost elogiat ca artist care, în domeniul său, a ştiut să realizeze idealul suprem de perfecţiune. Pe fiecare cornişă a Purgatoriului sufletele, pe lîngă faptul că suportă o pedeapsă stabilită prin echivalenţă, trebuie să mediteze la exemple împărţite de Dante în două grupuri: cele ale virtuţii opuse viciului pentru care se ispăşeşte pedeapsa, în acel cerc anume, şi care domină artistic la începutul episodului, fixează tonul poetic al cîntului sau al episodului; respectiv cele ale viciului care, plasate aproape mereu la sfîrşitul episodului, sînt tot mai estompate pe măsură ce urcăm şi sînt depăşite astfel de exemplele virtuţilor imediat următoare. Totuşi, cu această primă ocazie, exemplele de trufie sînt în număr de treisprezece, ca pentru a arăta cît de mult apasă încă asupra lui Dante păcatul de care se declară cu deosebire vinovat. La rîndul său, fiecare grup de exemple se împarte în acelaşi mod, adică este indicat un personaj din Biblie, unul din perioada clasică, unul din perioada modernă, întrucît Dante îşi propune să recapituleze întreaga istorie a omenirii, a celei care a aşteptat venirea lui Cristos şi a celei care s-a realizat după venirea lui, căci «la fel de sfîntă este valoarea celor două civilizaţii», întrucît «în Roma şi în civilizaţia păgînă poruncită de Providenţă să pregătească revenirea dreptăţii şi a păcii se ascunde străduinţa omenirii, care în cursul secolelor se îndreaptă spre recucerirea deplinătăţii virtuţilor morale» (Sacchetto)” (E.A. Panaitescu).

Pg_X_6

«Îngerul venit pe pămînt cu decretul mulţi ani lăcrimatei păci, care-a deschis cerul după lunga pedeapsă, în faţa noastră apărea atît de adevărat, aici scobit în gest suav, că nu părea imagine ce tace» (v. 34-39). În faţa ochilor celor doi călători a apărut Arhanghelul Gabriel, care îi adusese Fecioarei Maria Buna Vestire, prin care Dumnezeu marca împăcarea sa cu specia umană, ce aşteptase de-a lungul secolelor, îndurerată, acest gest, după căderea în păcatul originar. Îngerul era reprezentat cu gesturi atît de blînde şi vii, încît parcă nu era o simplă sculptură fără viaţă. “Primul exemplu reprezintă aşadar, în modalităţi conforme iconografiei medievale, Buna Vestire: de o parte arhanghelul, de cealaltă Sfînta Fecioară, iar dacă în legătură cu primul ni se spune că este purtătorul unui mesaj ceresc (atitudine prin urmare oficială şi canonică, fără intervenţii în notă personală, fără manifestări sentimentale sau pătimaşe), la Sfînta Fecioară se remarcă demnitatea suavă, graţia amabilă a celei care întîmpină cu respect vestea miracolului. Să mai notăm că Dante vrea să pună o distanţă între realitate şi artă, după indicaţiile poeticii medievale: statuia, oricît de preţioasă şi desăvîrşită, e totuşi lipsită de darul vorbirii; de aceea, dacă în rest apărea atît de adevărată, totuşi nu coincide cu realitatea şi prin urmare este mai prejos de ea. În indicaţiile următoare Dante îşi propune să găsească în statui ceva care să le depărteze de imperfecţiunea lumii imaginare şi să le apropie de realitate, să le transforme în creaturi cu darul vorbirii” (T. Di Salvo). “În toate cele trei scene descrise aici se subliniază, încă de la început (v. 33), evidenţa absolută, care îşi transmite iluzia nu doar asupra vederii, ci şi asupra celorlalte simţuri: parcă auzim sunetele, simţim aromele (v. 61-63), percepem mişcările (v. 81). O extraordinară invenţie poetică, pe care Dante o desfăşoară cu o artă foarte fină, ce parcă repetă, prin intermediul cuvîntului scris, miracolul acelor sculpturi de marmură: figurile sînt văzute, sînt auzite, trăiesc” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_ferrarese1

Advertisements