Sculpturi vorbitoare (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_X_10

«În faţă se vedea lume; şi toată împărţită în şapte coruri, alor mele două simţuri le transmitea unuia ‘Nu’, altuia ‘Da, cîntă’. La fel ca fumul de tămîie ce era-nfăţişat, ochii şi nasul între da şi nu se zbăteau» (v. 58-63). În faţa Arcei era sculptată o mulţime de oameni, grupaţi în şapte coruri. Simţurile lui Dante se contraziceau: văzul îi spunea că lumea aceea cîntă, auzul îl contrazicea, fiindcă nu percepea vreun sunet, în timp ce mirosul adulmeca tămîia, ce se înălţa în rotocoale. “Terţina prezintă ideea simţurilor care ne înşală: nu e totuşi foarte limpede, cu toate că lupta dintre văz şi auz vrea să ne propună tema artei insuficiente, în raport cu realitatea naturală” (T. Di Salvo). “Despre tămîie nu vorbesc aici Scripturile, dar ea ţine de orice liturghie biblică. Dante îmbogăţeşte scena «istorisită» cu rotocoalele de fum ce se înalţă, în scopul precis de-a include un alt simţ (mirosul), în întrecere cu văzul” (Chiavacci Leonardi).

Pg_X_11

«Umbla în faţa vasului binecuvîntat, dansînd suflecat, umilul psalmist şi era mai mult sau mai puţin rege în acel caz. În faţă, sculptată la o fereastră a marelui palat, Micol se uita ca femeia scîrbită şi-ncruntată» (v. 64-69). Regele David, autorul psalmilor, mergea dansînd în faţa arcei. Micol îl privea, cu uimire şi dispreţ, de la fereastră. “David, autorul Psalmilor, prin acea comportare umilă voia să apară smerit în faţa Domnului şi se vedea mai mult… rege fiindcă umilinţa lui îl înălţa în ochii lui Dumnezeu mai mult decît însăşi autoritatea sa; mai puţin rege, întrucît faptele sale erau nepotrivite pentru demnitatea regală” (E.A. Panaitescu). “Micol, pentru această atitudine în faţa gestului lui David, a fost pedepsită cu sterilitatea. Exemplul de umilinţă devine şi exemplu de trufie pedepsită. Dante însă uneşte două episoade care urmează în momente diferite, întrucît al doilea s-a petrecut pe cînd era transportat chivotul de la Gat la Ierusalim (2 Samuel 6, 12-23)” (E.A. Panaitescu). “După cum se vede, în acelaşi episod, Dante a pus alături două exemple contrastante: unul de orgoliu şi unul de umilinţă” (T. Di Salvo). “Primul personaj descris prin umilinţă este Maica Domnului; al doilea este un rege-preot; al treilea, cum se va vedea, este un împărat; cele trei demnităţi maxime care pot exista pe faţa pămîntului” (Chiavacci Leonardi). “Dansul lui David şi scena următoare cu fiica lui Saul, Micol, au o considerabilă influenţă asupra ideii pe care Evul Mediu şi-a construit-o despre David; interpretarea acestui episod a dus la consecinţa, sau cel puţin a înlesnit-o, că David a fost lăudat pentru umilinţa sa. Umilinţa la care marele rege şi erou s-a supus de bună voie a dat ocazia potrivită pentru dezvoltarea antitezei creştine umil-sublim, fundamentală pentru Mîntuire, cu ajutorul întrupării lui Isus; aşa cum Arca a fost considerată figura Bisericii, la fel David a devenit figura lui Cristos” (E. Auerbach).

Pg_X_12

«Mi-am mişcat picioarele din locul unde stăteam, pentru a privi de-aproape altă poveste, care din spatele lui Micol sclipea. Aici era istorisită înalta glorie a prinţului roman, a cărui virtute l-a dus pe Grigorie la marea sa victorie» (v. 70-75). Dante a mers mai departe, spre a observa altă întîmplare, sculptată în urma celei cu Micol. Era împrejurarea cu împăratul Traian, a cărui calitate spirituală i-a prilejut lui Grigorie cel Mare victoria asupra morţii şi a Infernului. “Legenda intervenţiei Papei Grigorie cel Mare în favoarea împăratului Traian apare prima dată în secolul al IX-lea şi este apoi amintită în numeroase culegeri medievale de nuvele; în Novellino se povesteşte: «Împăratul Traian a fost domnitor tare drept. Mergînd într-o zi cu marea lui călărime împotriva duşmanilor, o femeie văduvă i-a ieşit dinainte şi l-a apucat de scara de la şauă şi i-a spus: – Doamne, fă-mi dreptate pentru cei ce pe nedrept mi-au omorît feciorul! – Şi împăratul a spus: – Îţi voi face dreptate, cînd mă voi întoarce. – Şi ea a spus: – Dacă nu te întorci? – Şi el a răspuns: Îţi va face dreptate urmaşul meu. – Şi dacă urmaşul tău nu mă ajută, îmi rămîi dator. Dar, să spunem că mă ajută, dreptatea altuia nu spală vina ta. Binele se va revărsa peste urmaşul tău, dar nu te va elibera pe tine. Atunci împăratul a descălecat şi a făcut dreptate împotriva acelora care l-au omorît pe băiatul femeii. Şi apoi a încălecat şi i-a învins pe duşmani. Şi nu după multă vreme de la moartea lui, a venit fericitul Papă Sfîntul Grigorie şi, găsindu-i dreptatea, a mers la statuia lui şi cu lacrimi l-a cinstit cu multă laudă şi a pus să fie dezgropat. Au găsit că totul se făcuse pămînt, în afară de oasele şi limba lui. Şi asta dovedea cum a fost om de mare dreptate şi pe drept vorbise. Şi Sfîntul Grigorie s-a rugat pentru el, lui Dumnezeu. Şi se spune că prin miracol făţiş, după rugăciunile acestui sfînt Papă, sufletul împăratului a fost eliberat din chinurile Infernului şi s-a urcat la viaţa eternă. Chiar dacă a fost păgîn» (LXIX)” (E.A. Panaitescu). “Dintre toţi împăraţii romani, Traian a fost cel mai iubit în Evul Mediu, în aşa măsură că a fost considerat creştin şi ca atare a ajuns în Paradis, deşi pe o cale neobişnuită. (…) La acest subiect, al mîntuirii marilor personalităţi din Antichitate care n-au fost creştine, Dante va reveni în cînturile XIX şi XX din Paradis. Grigorie, pentru rezultatul obţinut, poate fi considerat un învingător asupra morţii şi a Infernului” (T. Di Salvo). “Sfîntul pontif, emoţionat pînă la lacrimi de milostivenia arătată de Traian, atît a plîns şi s-a rugat, pînă cînd a obţinut de la Dumnezeu mîntuirea lui. Că prin intermediul acelor lacrimi Traian a fost mîntuit, Dante a crezut-o cu adevărat (ca toată lumea în Evul Mediu), încît l-a pus pe împărat în Paradis, printre spiritele drepte (Par. XX, 43-48), unde îl vom regăsi, nu întîmplător, alături de David. Că un asemenea miracol s-a putut petrece era, de altminteri, şi opinia Sfîntului Toma (vezi S.T., q. 71 a. 5)” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_ferrarese3

Advertisements