Sculpturi vorbitoare (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_X_13

«Eu zic de Traian, împărat; şi o văduvioară îi stătea la frîie, cu lacrimi zugrăvită şi cu durere. În preajmă-i apărea mulţime de cavaleri, iar vulturii pe fundal de aur în bătaia vîntului fluturau peste ei» (v. 76-81). Următoarea sculptură prezintă dialogul dintre împăratul Traian şi văduva care a venit să ceară să i se facă dreptate. Împăratul este înconjurat de suita numeroasă şi de întreaga tabără militară. “Se vede tot angrenajul care însoţeşte marile autorităţi: în jurul împăratului călare, se află demnitarii tot pe cal, ofiţerii înalţi; deasupra lor flutură drapelele” (T. Di Salvo). “În realitate vulturii de pe însemnele militare romane, fiind de metal, nu se mişcau; Dante îi închipuie aşa cum erau pe vremea sa, adică înfăţişaţi pe drapele, ca să poată flutura” (E.A. Panaitescu). “Văduvioară: diminutivul insistă pe influenţa măruntă a femeii, în faţa măreţului împărat. Dar tocmai această condiţie de extremă umilinţă (văduva era în antichitate pe ultima treaptă socială, fiindcă nu era apărată de nimeni) se dovedeşte a fi mai puternică. Figura împăratului călare, avînd la frîie o femeie îngenuncheată, este prezentă în multe basoreliefuri de pe arcele romane din era imperială, unde femeia simbolizează o provincie cucerită. Este posibil ca din această scenă, pe care Sfîntul Grigorie a văzut-o trecînd prin Forul lui Traian, a provenit sau s-a îmbogăţit legenda aici amintită” (Chiavacci Leonardi).

Pg_X_14

«Sărmana între toţi aceia părea a zice: ‘Stăpîne, răzbună-mi copilul mort, pentru care sînt sfîşiată’. Iar el răspunzîndu-i: ‘Mai aşteaptă să mă-ntorc’. Iar ea: ‘Stăpîne’, ca o persoană în care durerea dă ghes» (v. 82-87). Femeia îi solicită împăratului să-i pedepsească pe ucigaşii fiului ei. Traian îi răspunde că trebuie să plece în bătălie; îi va examina situaţia la întoarcere. “Figura sculptată, ca şi aceea dinainte a îngerului, parcă vorbeşte. Dar de această dată nu o singură replică, ci un întreg dialog transpare din acele imagini” (Chiavacci Leonardi). “Exemplul lui Traian, deşi se concentrează pe tema umilinţei, depăşeşte modesta, dar semnificativa ocazie, şi devine un indicator al stării de dezordine şi nedreptate din societatea secolului al XIII-lea, iar pe de altă parte, al exigenţei danteşti privind restauraţia imperială, singura garanţie a unei societăţi întemeiate pe demnitate şi justiţie. Din punct de vedere artistic, dialogul dintre Traian, surprins în demnitatea sa imperială, şi biata văduvă înlăcrimată este un exemplu de reprezentare sacră sau de povestire, pe baza unui model care se regăseşte în nuvelele din Duecento” (T. Di Salvo).

Pg_X_15

«‘şi dacă nu te-ntorci?’. Iar el: ‘Cine va fi în locul meu, dreptate-ţi va face’. Iar ea: ‘Binele făcut de altul la ce te-ajută, dacă-l uiţi pe al tău?’. La care el: ‘Fii pe pace; trebuie să-mi fac datoria înainte de-a pleca: justiţia o cere şi mila mă reţine’» (v. 88-93). Văduva insistă să i se facă dreptate pe loc. Împăratul o amînă din nou: dacă el va păţi ceva în luptă, femeia va fi ascultată de succesorul său la tron. Dar văduva stăruie: binele pe care altul eventual i-l va face nu-i va fi de ajutor sufletului împăratului. Convins de aceste argumente, unind spiritul dreptăţii cu pietatea creştină, Traian alege să rezolve cazul văduvei, înainte de plecarea în bătălie. “Modul cum sînt reprezentate cele două personaje, împăratul şi văduva – unul înconjurat de oaste şi cavaleri, avînd pe fundal drapelele care flutură, şi celălalt, biata femeie care se gîrboveşte, dar demonstrează fermitate şi îndîrjire, pe lîngă logică punctuală şi capacitatea de-a oferi răspunsuri foarte convingătoare – se desfăşoară cu o mare contribuiţie de elemente sugerate printr-o retorică expertă. Din această perspectivă, scena, atît de proaspătă şi rapidă, în distincţiile exprimate şi dialogul esenţializat, este fără comparaţie în ansamblul poemului” (T. Di Salvo). “Justiţia o cere: justiţia pretinde asta, iar mila mă opreşte din drum (adică justiţia singură n-ar fi fost de-ajuns pentru a-l opri). Acest vers concluziv (…) este sigiliul dantesc, interpretarea întregii scene. Cele două calităţi îngemănate, justiţia şi mila, specifice Dumnezeului creştin şi dantesc (cfr. Purg. III, 121-129 şi Par. VII, 103-111), se manifestă la omul care pe pămînt îşi ocupă locul cu toată demnitatea, ca principe al imperiului. (…) Şi totuşi acesta rămîne un exemplu de umilinţă: pentru că doar umilinţa îi permite marelui împărat să se aplece, din gloria suitei sale ce freamătă să plece la război, pentru a asculta o biată văduvă, pentru a-i răspunde, pentru a-i face pînă la urmă pe plac” (Chiavacci Leonardi).

Luca_Signorelli1

Advertisements