Sculpturi vorbitoare (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_X_16

«Acela ce-n veci n-a văzut noutate a produs aceste vorbe vizibile, nemaipomenite pentru noi, căci aici nu se găsesc. Pe cînd mă desfătam cu imaginile atîtor umilinţe, dragi la vedere şi din cauza meşterului făurar, ‘Iată dincoace, dar merg cu paşi agale’, şoptea poetul, ‘mulţime de oameni: aceştia ne vor trimite spre treptele înalte’» (v. 94-102). Dumnezeu cel omniscient, care nu poate fi surprins de nimic nou, a creat acele sculpturi, ce exprimă o întreagă poveste, prin arta figurativă, cum nu mai găsim pe lumea noastră. În timp ce Dante admira exemplele de umilinţă virtuoasă, minunate atît prin mesajul lor, cît şi prin creatorul lor fără seamăn, Virgiliu i-a atras atenţia asupra unui grup de suflete, care înainta cu încetineală. Poate că acestea le vor indica drumul de urmat. “Sculptura şi pictura reprezintă momentul, nu înlănţuirea de gesturi: Dante însă închipuie, cu ajutorul miracolului, că este imprimată succesiunea faptelor într-un singur grup sculptural. Acest al treilea exemplu este aşadar cu mult deosebit de celelalte două; se pare că Dante a vrut cumva să înlesnească în fantezia cititorilor producerea miracolului, scurtînd cît mai mult cu putinţă timpul dialogului, ca pentru a comprima într-o singură scenă atitudinile şi replicile care se înşiruie: de aici expresia pregnantă aceste vorbe vizibile” (Momigliano). “Arta, conform conceptului platonician, pe care însă Evul Mediu l-a preluat prin reelaborarea lui Aristotel, este imitaţie, deşi imperfectă, a naturii, care la rîndul său este copie imperfectă a lui Dumnezeu. Însă basoreliefurile sînt produse în mod direct de Dumnezeu şi prin urmare participă la perfecţiunea ideii divine. Dante are fără îndoială în minte, închipuindu-şi respectivele sculpturi, arta vremii sale. (…) Să nu uităm că Dante asista la renaşterea sculpturii în vremea sa, mai ales prin Andrea Pisano, şi a picturii prin Cimabue şi Giotto” (E.A. Panaitescu).

Pg_X_17

«Ochii mei, ce erau mulţumiţi a privi noutăţi la care mult poftesc, s-au răsucit spre el cu grabă. N-aş vrea însă, cititorule, să te smulgi din gîndul bun, auzind cum hotărăşte Domnul plata datoriei» (v. 103-108). Privirile lui Dante, care se delectau cu învăţătura sculpturilor, s-au întors repede spre Virgiliu, în dorinţa de-a vedea lucruri noi şi nemaipomenite. Însă poetul îl îndeamnă pe cititor să nu renunţe la bunele intenţii de penitenţă, doar la auzul modului îngrozitor în care Dumnezeu a hotărît să fie pedepsite păcatele pe lumea cealaltă. “Apelul către cititor e destinat nu doar să formuleze un avertisment moral, nu e doar o invitaţie să mediteze la lucrurile eterne şi la caracterul inutil al celor pămînteşti, cît expresia voinţei de a institui un raport între pămînt şi lumea de dincolo; cu alte cuvinte, suferinţele sînt mereu văzute ca instrumentul necesar pentru refacerea valorilor morale şi sociale” (T. Di Salvo).

Pg_X_18

«Nu zăbovi la forma suferinţei: gîndeşte-te la rezultate; gîndeşte-te că ce-i mai rău nu poate merge dincolo de marea sentinţă. Eu am început: ‘Maestre, cele ce văd venind spre noi nu-mi par persoane şi nu ştiu ce-s, aşa mi-e vederea de-nşelătoare’» (v. 109-114). Cititorul nu trebuie să-şi oprească mintea la aspectul exterior al torturilor, ci să se gîndească la fericirea ce va urma după mîntuire. Chinurile oricum vor înceta la Judecata de Apoi, Purgatoriul este un tărîm provizoriu. Reluîndu-şi vorba către Virgiliu, Dante îi mărturiseşte că nu-şi dă seama ce e cu bolovanii care se deplasează spre ei, căraţi în spinare de păcătoşii cocîrjaţi. “În urma judecăţii individuale, pronunţate după moarte, sufletul, dacă nu este condamnat în eternitate la Infern sau dacă nu este considerat imediat demn de Paradis, trebuie să sufere chinurile din Purgatoriu, care se va termina însă în ziua Judecăţii de Apoi; de aceea penitentul va trebui să îndure aceste pedepse, în cea mai rea ipoteză, doar pînă în acel moment” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_Bruxelles

Advertisements