Sculpturi vorbitoare (7)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_fiorentina

Pg_X_19

«Şi el mie: ‘Greutatea apăsătoare a chinurilor de pămînt îi lipeşte, încît şi ochii mei întîi au fost în tensiune. Dar te uită bine încolo şi ţinteşte cu chipul spre ceea ce vine sub acei bolovani: deja poţi zări cum fiecare e lovit’» (v. 115-120). Păcătoşii se tîrăsc sub greutatea bolovanilor pe care îi au de cărat. Dar privind mai bine sub pietroaie, pot fi văzute sufletele chinuite. “Este limpede echivalenţa cu semeţia caracteristică omului arogant: «qui solebant extendere se in caelum, nunc contrahunt se ad terram» (Benvenuto)” (Chiavacci Leonardi). “Întrebuinţarea rimelor aspre şi pietroase însoţeşte această figuraţie concentrată pe pietre, ca şi aceea a zgîrciţilor şi a risipitorilor care împing bolovanii în cîntul VII din Infern” (Chiavacci Leonardi).

Pg_X_20

«Vai, creştini încrezuţi, bieţi nenorociţi care, bolnavi la ochii minţii, vă încredeţi în paşii greşiţi, nu vă daţi oare seama că sîntem viermi născuţi să formăm fluturi îngereşti, ce zboară spre justiţie fără oprelişti?» (v. 121-126). Aroganţii sînt nişte nefericiţi cu mintea înceţoşată: ei nu înţeleg că oamenii sînt ca viermii născuţi să devină fluturi, în zbor spre justiţia divină. “Imaginea viermilor care devin fluturi poate fi sugerată din observaţia directă, însă Dante o găsea şi în numeroase texte religioase pe care le-a frecventat. Pe de altă parte era un motiv constant în simbologia creştină raportul care se instituia între suflet şi fluture” (T. Di Salvo). “Ca de mai multe ori în faţa chinurilor infernale, izbucneşte o exclamatio din sufletul celui care a devenit scribul celor văzute. Dar aceasta este cu siguranţă unică între toate: în alte locuri găsim milă, oroare, condamnare (cfr. Inf. VII, 19-21; XIV, 16-18; XXXII, 13-15). Aici Dante li se adresează creştinilor, celor care încă aflaţi pe pămînt au timp să-şi schimbe sufletul, într-un mare strigăt de avertisment, amestecat cu milă, cum putem resimţi în faţa unui orb, sau a unui nebun (bolnavi la ochii minţii). Forţa acestei apostrofe stă, pe de o parte, în contrastul imaginii dintre bieţii orbi care se cred măreţi, printre acei viermi, aproape nişte larve fără formă (v. 128) şi creatura îngerească spre care aspirau să devină cîndva; pe de altă parte, în tonul înalt şi plin de milă pe care-l foloseşte poetul, conştient că se află şi el printre acei bieţi nenorociţi, şi totuşi purtător de cuvînt al avertismentului divin” (Chiavacci Leonardi).

Pg_X_21

«De ce sufletul pe sus vă pluteşte, că sînteţi insecte greşite, ca viermele cu forma neîncheiată? Ca pentru a susţine grindă sau acoperiş, ca sprijin uneori se vede o figură adunată cu genunchii la piept, care face, din neadevăr, durere-adevărată să apară la cel ce-o vede; aşa i-am văzut eu făcuţi pe aceia, cînd m-am străduit mai bine» (v. 127-135). Aroganţilor le pluteşte sufletul pe sus, încă din timpul vieţii, înainte de vreme, aşa că ratează metamorfoza. Rămîn doar viermi. Privind mai bine la formele din faţa sa, Dante a observat că erau asemeni stîlpilor cu formă umană, destinaţi să susţină vreun acoperiş, cu genunchii adunaţi la piept, şi care stîrnesc groaza în sufletul celui care, văzînd suferinţa închipuită, şi-o aminteşte pe cea adevărată. “Să se remarce în aceste versuri, din care se compune apostrofa împotriva înfumuraţilor – care în nefericirea lor îşi închipuie că evoluează, şi de fapt regresează, rămîn viermi şi nu devin fluturi, nu ajung la deplinătate şi plutesc – cum se adună şi se contopesc atît observaţia realistă (hrănită din sugestii culturale), cît şi severul pesimism de fond: oamenii, pare să ne spună poetul, n-ar trebui niciodată să uite că sînt creaturi abia schiţate, imperfecte; fii ai pămîntului, nu se deosebesc de viermi; doar harul ceresc îi poate mîntui şi îi poate face eterni, în sfera fericirii, unde virtutea supremă este umilinţa, acceptarea veselă a propriilor limite şi a infinitei superiorităţi a lui Dumnezeu” (T. Di Salvo).

Pg_X_22

«Ce-i drept mai mult sau mai puţin erau gheboşaţi, de cîte ţineau multe ori puţine-n spinare; şi cel mai răbdător în aspect, plîngînd părea a zice: ‘Nu mai pot’» (v. 136-139). Totuşi printre penitenţi unii erau mai cocîrjaţi decît alţii, în funcţie de bolovanii pe care-i purtau în spate. Dar chiar şi cel mai puţin torturat părea a geme printre lacrimi: “nu mai rezist”. “După Chimenz expresia Nu mai pot «trebuie înţeleasă nu în sensul ‘nu mai am forţa să port această greutate, mă las păgubaş’, care ar însemna, cumva, un act de nerăbdare inadmisibilă printre sufletele penitente, ci în sensul ‘greutate mai mare decît aceasta nu am putinţa, nu am forţa de a duce’: mărturisire de neputinţă cu atît mai meritorie, cu cît aceştia, în timpul vieţii pămînteşti, s-au încrezut cu trufie în propriile lor puteri” (T. Di Salvo).

Miniatura_parigina

Advertisements