Trufie pedepsită (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_napoletana2

Prima cornişă. Rugăciunea înfumuraţilor. Întîlnirea cu Omberto Aldobrandeschi. Lecţia de umilinţă a lui Oderisi da Gubbio: Cimabue a fost detronat de Giotto în pictură, Guido de alt Guido în literatură. Faima omenească e o adiere de vînt. Povestea de căinţă a unui îngîmfat: Provenzan Salvani.

Pg_XI_1

«‘O, tatăl nostru, care în ceruri stai, nu îngrădit, ci pentru mai marea iubire pe care primelor făpturi de acolo sus o porţi, slăvite să-ţi fie numele şi puterea de orice creatură, cum se cuvine a mulţumi suavei tale suflări. Vie-ne pacea împărăţiei tale, căci noi n-o putem dobîndi cu puterile noastre, de ea nu vine, cu toată iscusinţa noastră» (v. 1-9). Cîntul începe cu o parafrază poetică a celebrei rugăciuni creştine. Tatăl nostru, care te afli în ceruri, nu fiindcă eşti limitat de acestea (Dumnezeu fiind infinit, nu poate fi limitat de nimic), ci pentru că iubeşti mai mult cerurile şi îngerii, toate creaturile să slăvească numele şi puterea ta, aşa cum recunoştinţă îi datorăm spiritului tău plin de iubire. Să ne fie dăruită împăcarea din cadrul împărăţiei tale, fiindcă noi, doar cu puterile şi străduinţele noastre, nu putem ajunge pînă la ea. “La fel ca fiecare categorie de păcătoşi, distribuiţi pe cele şapte cercuri sau cornişe, şi aceasta, a trufaşilor, pronunţă o rugăciune, Tatăl nostru. La fel ca şi celelalte rugăciuni, aceasta se referă la condiţia morală a păcătoşilor care o recită. Aici tema dominantă este vindecarea de trufie, care se obţine prin descoperirea umilinţei. Deja în cîntul precedent, Dante condamna înfumurarea oamenilor care, încrezîndu-se prea mult în raţiunea lor, nu-şi dau seama de limitele proprii. Trebuie de fapt să recunoaştem că sîntem viermi, din care se naşte apoi fluturele, adică nişte creaturi al căror destin începe aici, pe pămînt, şi se completează, se realizează în Paradis, unde sufletul zboară fără piedici pînă în faţa lui Dumnezeu” (T. Di Salvo). “Conştiinţa limitelor umane şi vibranta nelinişte în faţa valorilor supreme susţin parafraza după Tatăl nostru, cea mai înaltă rugăciune evanghelică, mărturisirea umilinţei individului în faţa lui Dumnezeu şi voce corală a întregii creştinătăţi. Un amplu filon critic, plecînd de la Tommaseo, denunţă valabilitatea poetică a acestor terţine, care se dispun ca o desfăşurare doctrinară a simplităţii hieratice a cuvintelor lui Isus (Matei 6, 9-13; Luca 11, 2-4) şi justifică începutul cîntului XI ca produs al unui gust specific medieval, care tindea să parafrazeze, într-o modalitate «între doctrină şi retorică» (Parodi) cele mai cunoscute rugăciuni biblice. Fără îndoială comentariul cuvintelor sacre este în parte teologic – călăuzit de terminologia exactă a filosofiei scolastice – şi în parte moral – ca în accentul îndurerat pe aspra pustietate, pe care omenirea trebuie s-o străbată şi pe eforturile ei inutile (v. 15) în lipsa ajutorului divin – dar contextul în care se plasează drama slăbiciunii omeneşti, abandonarea plină de încredere în Dumnezeu (v. 7-9; v. 13, 18; v. 19-21) şi rimul lent în care se desfăşoară rugăciunea, nu cînt de exaltare, ci expresie anevoioasă, care aminteşte versul final din cîntul precedent, plîngînd părea a zice: «Nu mai pot», îmbogăţesc parafraza printr-un ton poetic deosebit. Fallani notează că rezolvarea rugăciunii, în ritmul terţinei, cu pauze eficiente, cu reluări şi uşoare variaţiuni şi amplificări, nu a alterat puritatea originară a oraţiei, în timp ce «acest grup care îşi ispăşeşte aviditatea după faima şi gloria pămîntească şi care, din cauza înfumurării, a fost constrîns, odinioară, la acţiuni egoiste şi zadarnice, acum prin rugăciunea pentru cei ce-n urma noastră au rămas intră în ansamblul foarte amplu, coral, al întregii lumi aflate în stadiul de ispăşire». De mare eficienţă este faptul că i-a pus direct pe vanitoşi să spună rugăciunea, fiindcă pauzele de reflecţie îşi găsesc astfel justificarea: raportul dintre Dumnezeu şi creaturile sale, trăit ca raportul dintre tată şi fiu, raportul dintre oamenii care devin astfel fraţi, datoria de iubire şi nevoia de rugăciune reciprocă sînt realităţi pe care trufaşii doar acum le pricep, cu extremă limpezime, în timp ce, cocîrjaţi pînă la pămînt, plîng sub greutatea bolovanului. De aceea, inclusiv în legătura pe care o impune automat rugăciunea Tatăl nostru, «Poetul a ştiut găsi o cadenţă ritmică solemnă, ca a unui psalm gregorian, care se desprinde din realitatea vie a păcătoşilor… recîştigaţi de Har în reprezentarea ultimei lor drame, înainte de viziunea prea fericită» (Fallani). Expresia ultima rugăminte este legată de mulţi comentatori de terţinele 19-22: trufaşii cer din partea lui Doamne drag harul de a-l ajuta pe cel care, pe pămînt, încă e supus ispitei, «deveniţi tandri în urma tandreţii pe care Tatăl le-a arătat-o lor, mîntuindu-i în faţa pericolului extrem» (Marzot); Porena consideră mai degrabă că ea se referă la toată partea finală a rugăciunii (v. 13-21), în care trimiterile la viaţa pămîntească sînt permanente şi directe” (E.A. Panaitescu).

“Prima terţină traduce textul evanghelic în primul vers (Pater noster, qui in caelis est; Matei 6, 9) şi îl comentează în următoarele două. Comentariul e teologic dar, ca totdeauna la Dante, şi strict funcţional: că Dumnezeu stă în ceruri nu înseamnă că este limitat acolo (nu îngrădit), fiindcă el este prezent oriunde şi este infinit; dar asta arată că el îşi iubeşte mai mult cele dintîi creaturi (primele făpturi), adică cerurile şi îngerii, şi acolo se află prezenţa sa cea mai frecventă, unde este iubirea lui mai puternică (cf. un concept asemănător în deschiderea Paradisului I, 1-4). Observaţia este legată de trufaşi, întrucît recunoaşte că alţii, şi nu oamenii, sînt perfecţi şi prin urmare mai iubiţi de Dumnezeu. Nu noi, oamenii mizerabili, par ei a spune, sîntem cei mai mari în univers, după cum ne-am închipuit. Din fiecare vers, cum se va vedea, Dante culege, extrage un asemenea motiv de meditaţie umilă” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XI_2

«Cum îngerii voinţa şi-o jertfesc în faţa ta, cîntînd osana, aşa să facă şi oamenii cu a lor. Dă-ne nouă azi pîinea cea de toate zilele, fără de care prin aspra pustietate merge înapoi cel ce se străduieşte înainte. Şi cum noi răul suferit îl iertăm altuia, la fel ne iartă mărinimos şi nu ne căta vrednicia» (v. 10-18). Aşa cum îngerii, care trăiesc sus, la curtea divină, sînt gata să-şi sacrifice oricînd voinţa în faţa poruncilor lui Dumnezeu, la fel trebuie să înveţe şi oamenii a proceda. Rugăciunea îl imploră pe Domnul să ne dăruiască mana (pîinea) cotidiană – harul divin – fără care nimeni nu poate înainta prin greutăţile vieţii. Aşa cum îi iertăm noi pe alţii, şi Dumnezeu este invocat să ne ierte, prin marea virtute a mărinimiei sale, fără a ne cîntări meritele personale. “Rugăciunea recitată în cor de toate sufletele este o parafrază la Tatăl nostru, însoţită de motive triste şi îndurerate, legate de condiţia de suferinţă care îi marchează pe cei care, după iluzia pămîntească, îşi dau seama de limitele lor personale şi generale” (T. Di Salvo).

Pg_XI_3

«Virtutea noastră, ce lesne se-ncovoaie, n-o ispiti cu vechiul adversar, ci scapă-ne de el, cînd dă năvală. Ultima rugăminte, Doamne drag, nu-i pentru noi, căci n-avem trebuinţă, ci pentru cei ce-n urma noastră au rămas’. Astfel pentru ele şi pentru noi bună izbăvire acele umbre rugînd, umblau sub povară, cum uneori prin coşmar tîrîm» (v. 19-27). Domnul nu trebuie să pună la încercare rezistenţa noastră redusă în faţa diavolului, ci să ne mîntuiască de el. Această ultimă rugăminte, spiritele n-o adresează în beneficiul propriu, căci se află deja în Purgatoriu şi nu mai pot fi deturnate de pe calea spre mîntuire. Însă ele invocă milostivenia lui Dumnezeu în favoarea oamenilor vii, care încă au de înfruntat ispitele damnării. Duhurile penitente umblau prin faţa lui Dante şi a lui Virgiliu, tîrînd bolovani uriaşi, cum doar în coşmaruri putem resimţi, şi pronunţînd o asemenea rugăciune. “Trufaşii nu uită experienţa negativă pe pămînt: pe de altă parte, doar acum ei sînt pregătiţi să ureze ca fiinţele pămînteşti să fie ferite de experienţele negative şi să fie răsplătite cu har; trăiesc aşadar într-o condiţie ambiguă, între memoria trecutului şi conştiinţa mîntuirii” (T. Di Salvo). “Spiritul de caritate, de care sînt îmboldite, face ca aceste duhuri, care pe pămînt nu s-au îngrijit de aproapele lor, acum să fie îngrijorate pentru el, să se roage pentru semenii lor” (Pernicone).

Giudizio_Universale1

Advertisements