Trufie pedepsită (4)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_francese2

Pg_XI_10

«Eu sînt Omberto; şi nu doar pe mine trufia m-a păgubit, ci pe toţi fîrtaţii mei i-a tras la pierzanie. Şi pentru ea trebuie să port povara, pînă cînd Domnul va fi răsplătit, ce n-am făcut de viu, aici între morţi’. Ascultînd, mi-am aplecat faţa; iar unul dintre ei, nu ăsta ce vorbea, s-a răsucit sub greutatea ce-l ţintuia» (v. 67-75). Omberto s-a prezentat cu numele şi l-a asigurat pe Dante că nu doar el însuşi a fost pedepsit pentru trufie, ci şi tovarăşii săi, care îi împărtăşeau păcatul. El va avea de purtat bolovanul în Purgatoriu, pînă cînd va fi spălată insulta pe care i-a adus-o lui Dumnezeu, prin comportarea sa arogantă. Pentru a-l auzi mai bine, Dante s-a aplecat spre el; între timp un alt păcătos s-a smucit să-l vadă. “Caracterizarea psihologică a lui Omberto Aldobrandeschi se realizează întîi de toate prin intermediul limbajului său aspru, dificil, mereu întrerupt de înălţarea neaşteptată a vocii, într-o mişcare de veche trufie: de nu m-ar opri… l-aş privi… am fost latin… eu sînt Omberto… trebuie să port povara… ce n-am făcut de viu… şi de închinarea lui, la fel de neaşteptată, într-o evidentă căutare a umilinţei: îmi înmoaie spinarea arogantă… spre a-l umple de milă pentru această povară… nu ştiu de numele lui v-a ajuns pe la urechi. Nu ironia îi însufleţeşte discursul, cum crede Marzot, ci sentimentul dramatic al unei victorii neizbutite împotriva lui însuşi, oscilaţia lentă, fără deznodămînt, între războinicul de odinioară, obişnuit să poruncească, şi penitentul care parcă se contopeşte cu bolovanul care îl striveşte de pămînt; nu mai există însufleţirea de odinioară, dar în micul con de umbră proiectat în sufletul lui se mişcă mîndria de caracter a fostului boier (orgoliul pentru sîngele vechi şi faptele de seamă ale străbunilor), el fiind încă la începutul acelui proces de ascensiune, care în schimb a eliminat deja atîtea lucruri contingente la Oderisi şi la Provenzan Salvani” (E.A. Panaitescu). “Conceptul creştin de «răsplată» se referă la faptul că, după iertarea sa, omul trebuie să compenseze, aşa cum poate, prin rugăciuni, suferinţă, fapte bune, jignirea adusă lui Dumnezeu: atunci cînd «datoria» n-a fost plătită pe pămînt (de viu), este ispăşită în Purgatoriu (între morţi)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XI_11

«şi m-a văzut şi m-a cunoscut şi m-a strigat, ţinîndu-şi ochii anevoie ridicaţi la mine, ce mergeam aplecat cu ei. ‘Vai!’, i-am spus eu, ‘nu cumva eşti Oderisi, gloria cetăţii Gubbio şi gloria acelei arte, care se cheamă alluminar pe la Paris?’. ‘Frate’, mi-a spus el, ‘mai zîmbitoare sînt hîrtiile vopsite de Franco bolognezul: gloria e-acum toată a sa, a mea doar în parte» (v. 76-84). Dante l-a identificat surprins pe Oderisi da Gubbio, faimosul miniaturist. Acela a respins însă elogiile călătorului şi l-a asigurat că rivalul său din vremea activităţii artistice, Franco din Bologna, l-a depăşit prin talentul lui, care a ajuns între timp la modă. “«Observaţi ce eficient exprimă repetiţia lui şi de trei ori atît efortul, aş spune, fizic al duhului, cît şi tresărirea surprinsă de uimire şi afecţiune şi bucurie de care e cuprins» (Pernicone). Într-adevăr, prin mijloace foarte simple (un polisindeton şi trei verbe la acelaşi timp, passato remoto), Dante ne-a comunicat o impresie de repeziciune, de confluenţă rapidă, a trei momente care devin unul singur, al vederii, care totodată e recunoaştere şi invitaţie la a sta de vorbă” (T. Di Salvo). “Oderisi (sau Oderigi) din Gubbio a fost un celebru miniaturist, care a trăit pe la jumătatea secolului al XIII-lea. Unele documente îi atestă prezenţa la Bologna, între 1268 şi 1271, şi la Roma; se pare că s-a oprit şi la Florenţa. A murit în 1299. Dante, din cîte putem înţelege din aceste versuri, se pare că l-a cunoscut şi l-a stimat profund, ca principal exponent al miniaturii bologneze, care în acea perioadă era sub influenţa celei franceze. De altfel Franţa domina pe atunci în acest domeniu artistic, drept care alături de termenul italian miniare exista şi forma illuminare, fabricată după termenul francez enluminer, care la rîndul său pare să derive din latinescul alumen, «allume», un material specific folosit pentru a spori strălucirea culorilor folosite de artist” (E.A. Panaitescu). “Franco a fost un miniaturist bolognez, mai tînăr decît Oderisi cu cîţiva ani; potrivit lui Vasari, care afirmă că a văzut multe opere realizate de el, ar fi fost «mai bun meşter» decît Oderisi. Totuşi nu ni s-a păstrat nici o operă, de la Franco sau de la Oderisi, care să li se poată atribui cu absolută certitudine” (E.A. Panaitescu). “Pe bună dreptate spune el hîrtiile, fiindcă miniatura se face pe foi mari de hîrtie, sau mai exact pe pergament. Pennelleggiare pare un verb tehnic, o aluzie la noul mod al lui Franco de a face miniaturile, care tindeau spre desene mai largi, spre reprezentări mai monumentale decît ale lui Oderisi. Franco lucra cu o libertate mai mare decît a lui Oderisi, care era mai tradiţional şi mai legat de vechile tehnici. Istoricul de artă S. Bottari a notat că «ridere la Dante este o calitate internă a luminii, splendoarea luminoasă a culorilor… înseamnă că toată coloristica lui Oderisi, pe cît de strălucită, era încă legată de tehnicile tradiţionale, bizantine, pe cînd miniaturile lui Franco sclipeau prin magia aurită, prin prestigiul fericit şi deschis al culorilor»” (T. Di Salvo). “Se pare că aici Dante face referinţă la tehnica diferită a lui Oderisi, care a folosit desenul, faţă de Franco, bazat mai mult pe tehnica de compoziţie cu penelul. Rezultatul a fost că opera era mai zîmbitoare, cîştiga în luminozitate. Şi Dante, nu e nici o îndoială, prin discursul lui Oderisi (care totuşi are accente de umilinţă), exprimă o judecată critică despre diferenţa de demnitate şi frumuseţe a operelor realizate de ei: al doilea i s-a părut în mod clar mai bun şi şi-a afirmat superioritatea prin folosirea noii tehnici. Dacă aşadar Oderisi a avut meritul că a iniţiat o tehnică, lui Franco îi revine aspectul mai important că a dat viaţă unor opere cu mai mare forţă expresivă” (T. Di Salvo).

Pg_XI_12

«Fireşte n-aş fi fost aşa curtenitor pe cînd trăiam, din marea dorinţă de faimă la care sufletul mi-a aspirat. Pentru aşa infatuare se plăteşte aici pedeapsa; şi nici aici n-aş fi, de nu se-ntîmpla că, putînd păcătui, m-am întors spre Domnul. Vai, glorie deşartă a puterii omeneşti! durează cît stropul de verdeaţă la vîrf, de nu-i urmată de vremuri grele!» (v. 85-93). În timpul vieţii, Oderisi a fost avid de laudă şi faimă artistică, aşa că nu şi-ar fi elogiat niciodată rivalul. Dacă nu s-ar fi căit pentru aroganţa sa, în pragul morţii, n-ar fi ajuns decît în Antipurgatoriu. Dar toată gloria omenească, dacă nu e urmată de o etapă de decădere, se menţine doar cît frunza pe vîrful unei ramuri. “Oderisi, care reprezintă trufia în artă, după trufia de stirpe a lui Omberto şi înainte de trufia politică a lui Provenzano, apare «într-o condiţie spirituală mai desprinsă de rămăşiţele psihologice şi pămînteşti decît la Omberto Aldobrandeschi: el a reuşit să învingă în sine dificilele şi arţăgoasele orgolii de artist, şi la emfaza prietenească prin care Dante l-a salutat ca gloria cetăţii sale şi a artei miniaturii, el îi opune, din proprie iniţiativă, zîmbetul mai luminos al pergamentelor pictate de adversarul său, bolognezul Franco. Amintirile luptelor înverşunate pentru cucerirea primului loc în propria artă şi împrejurările celorlalte reputaţii artistice şi literare i s-au limpezit deja într-o filosofie religioasă a vanităţii. Dar este o filosofie pentru care mai suferă omeneşte, străbătută de melancolie, lipsită de o seninătate liniştită: Oderisi vorbeşte pentru a se convinge şi pe el însuşi, pe lîngă Dante, de ceea ce supravieţuieşte în el, rezistînd ultimei şi supremei eliberări spirituale, ca rămăşiţă omenească şi pămîntească» (Mattalia)” (E.A. Panaitescu). “Discuţia cu Oderisi – dar în fundal se află Franco, Giotto, Cimabue şi toată activitatea artistică şi literară de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi începutul secolului al XIV-lea – se desfăşoară pe o tematică foarte familiară poetului – care nu uită că este om de litere, un intelectual –, cea a întinderii faimei obţinute prin intermediul operelor de artă şi a trufiei care se întemeiază pe frumuseţea unei miniaturi, a unei fresce, a unei poezii. De aceea tonul este mai potolit decît cel cu Omberto Aldobrandeschi: recunoaşterea lui Oderisi se diluează repede în cuvintele ce urmează; o acceptare senină nu doar a valorii adversarilor, ci şi a umbrei care se aşterne peste faimă. Prestigiul se topeşte în faţa eternităţii; la fel şi numele, întrucît adevărata autoare a oricărui fapt care înnobilează este mereu divinitatea” (T. Di Salvo). “Două observaţii lămuritoare: este lipsit de îndoială că Dante pronunţă o condamnare la adresa gloriei, judecînd-o zadarnică din punct de vedere moral, improductivă şi nocivă. Însă, pe urmele marilor teologi ai Evului Mediu, el face deosebirea dintre artă şi artist: este zadarnică gloria la care aspiră artistul, închipuindu-şi că durează pentru eternitate; dar e totdeauna valabilă arta, sau opera de artă, care este fructul inspiraţiei divine şi o celebrare a lui Dumnezeu, ce se revelează prin activitatea artistică. În judecarea artei, pentru Evul Mediu este valabil acelaşi concept care stă la baza interpretării istoriei: ea e mereu istoria sacră, istoria lui Dumnezeu, nu a oamenilor; aceştia sînt doar nişte intermediari. Iar conceptul că faima unui artist poate dura mult timp, mai mult decît de obicei, doar dacă intervin, după perioade civilizate şi bogate în opere artistice, vremuri barbare, vine să explice faptul că amintirea unor artişti se stinge îndată, iar a altora trăieşte îndelung” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina3

Advertisements