Trufie pedepsită (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_XI_13

«A crezut Cimabue în pictură că e cel mai bun, şi acum Giotto e la putere, încît faima celui dintîi s-a stins» (v. 94-96). După supremaţia lui Cimabue în pictură, a apărut Giotto, care l-a aruncat pe maestrul său în desuetudine. “Giovanni di Pepo, numit Cimabue, s-a născut la Florenţa în 1240 şi a murit la începutul lui 1300. A iniţiat opera de desprindere a picturii italiene de tradiţia bizantină, operă ce-a fost continuată, cu încă şi mai mare hotărîre, de elevul său, Giotto. Un vechi comentator, Ottimo, reluat apoi de Vasari, afirmă că a fost «pictor… foarte nobil», dar cu deosebire «arogant şi… plin de dispreţ». Giotto di Bondone del Colle s-a născut la Vespignano (lîngă Florenţa) în jurul anului 1266 şi a murit în 1337 la Florenţa, după o activitate intensă, ale cărei mărturii principale se găsesc azi la Assisi, Padova şi Florenţa; prin opera sa, reînnoirea picturii italiene reprezintă deja un lucru cert. După numeroase studii, majoritatea criticilor este de acord că între Dante şi Giotto au existat legături de prietenie şi stimă” (E.A. Panaitescu). “Giotto di Bondone, pictorul florentin contemporan şi prieten cu Dante, poate fi considerat creatorul marii picturi toscane: din el s-au inspirat apoi Masaccio, Pier della Francesca, pînă la însuşi Michelangelo. Reprezentarea realităţii, în concreteţea ei, plasticitatea desenului, forţa culorii sînt trăsături care apropie stilul său de acela al marelui poet, prieten şi concetăţean al său. Sînt cunoscute mai ales frescele sale de la Assisi şi Padova, oraş în care se pare că s-a întîlnit cu Dante în exil şi unde ne-a lăsat un portret al prietenului său” (Chiavacci Leonardi). “Cîte cunoştea Dante despre un pictor şi despre celălalt nu putem şti; e sigur că pentru amîndoi a avut o mare stimă. Şi despre cei doi oferă în fond o judecată critică pozitivă şi îi plasează deasupra contemporanilor, întrucît îi numeşte doar pe ei doi şi îi face exemple concludente pentru adevărul afirmaţiei sale despre caracterul provizoriu al celebrităţii, despre gloria efemeră pe care artiştii o obţin şi de care uneori se lasă exaltaţi în mod iraţional, pînă la trufie. După cei doi miniaturişti, tot ca o probă exemplară a adevărului despre convingerea privind decăderea rapidă a faimei artistice, Dante include doi pictori şi îndată pe urmă doi poeţi, dar în acest ultim caz adaugă (şi lucrul trebuie să se confirme şi în celelalte cazuri) că celor doi poeţi gloria le-a fost furată de alt poet. În fine închide toată exemplificarea cu versuri ce reiau tema caracterului provizoriu al faimei şi o consideră o adiere de vînt, extrem de schimbătoare şi inconsistentă” (T. Di Salvo).

Pg_XI_14

«aşa i-a smuls un Guido celuilalt gloria limbii; şi poate s-a născut deja cel care pe ambii îi va izgoni din cuib» (v. 97-99). Un poet Guido a fost întrecut de alt poet Guido şi poate că deja a apărut al treilea, care îi va depăşi pe ceilalţi doi. “Guido Guinizzelli, născut la Bologna între 1230 şi 1240, mort în1276, a fost iniţiatorul şcolii poetice Dolce Stil Novo (al cărei exponent de vîrf a fost Dante), atît prin concepţia asupra iubirii, cît şi prin folosirea rafinată a limbii populare. Dante îl laudă cu deosebire în Convivio (IV, 20, 7) şi în De Vulgari Eloquentia (I, 9; 15; II, 5) şi îi va exalta poezia în cîntul XXVI din Purgatoriu. Guido Cavalcanti, fiul acelui Cavalcante dei Cavalcanti pe care Dante l-a pus în Infern, printre ereziarhi (cîntul X, v. 52-72), a fost un mare exponent al curentului Dolce Stil Novo, prieten şi maestru al lui Dante. Născut cu puţin înainte de 1260, a murit în 1300. Expresia poate s-a născut deja cel care pe ambii îi va izgoni din cuib pare să facă aluzie, după mulţi comentatori vechi şi moderni, la cel care, dacă e un pictor, va pune în umbră faima lui Giotto, dacă e poet, va întrece faima lui Guido Cavalcanti. Dacă ne gîndim însă la cei doi Guido, trebuie să depăşim dificultatea faptului că gloria lui Guinizzelli nu poate fi întunecată, căci a fost deja distrusă de Cavalcanti. Totuşi e mai exact să înţelegem, pe urmele unor vechi interpreţi, că aici Dante face aluzie la el însuşi, care îi va depăşi în măreţie pe cei doi poeţi precedenţi. Această afirmaţie nu este o trufaşă exaltare de sine, ci o conştiinţă a propriilor capacităţi poetice (cf. şi cîntul XXIV din Purgatoriu, v. 52-54); totuşi judecata se desfăşoară în contextul unei meditaţii profunde în jurul caducităţii faptelor şi a gloriei pămînteşti, astfel încît Dante recunoaşte că nu se poate sustrage acestei legi a vremii şi, la fel cum Cimabue, Guinizzelli şi Cavalcanti au fost deja uitaţi, curînd la fel se va întîmpla cu Giotto şi cu el însuşi” (E.A. Panaitescu).

Pg_XI_15

«Nu-i faima omenească alta decît o adiere de vînt, care odată bate încoace, odată bate încolo şi-şi schimbă numele cînd îşi schimbă locul. Ce glorie vei mai avea tu, fie că te lepezi de-o carne veche sau ai murit înainte de-a geme ‘papa’ şi ‘bebe’, pînă să treacă o mie de ani? care-i răgaz mai scurt pentru eternitate, decît clipitul unei gene pentru cercul mai lent din ceruri» (v. 100-108). Notorietatea oferă un avantaj capricios, care apare pe neaşteptate şi tot astfel dispare, ca bătaia vîntului. Indiferent dacă omul moare bătrîn sau în prima copilărie, faima lui se pierde într-o mie de ani. Iar acel răstimp este mai scurt decît o clipire de ochi, pe cercul ceresc al stelelor fixe (care îşi încheie mişcarea de revoluţie în 360 de secole). “Aşa cum vîntul capătă diverse nume (tramontana, libeccio etc.), la fel faima azi capătă numele lui Cimabue, mîine al lui Giotto sau al lui Dante, dar rămîne mereu un lucru labil, destinat unei destrămări rapide” (T. Di Salvo). “Fie că mori bătrîn, fie că mori copil, e acelaşi lucru: înainte să treacă o mie de ani, nu va rămîne nici o faimă după tine” (Torraca).

Dante-Giotto

Advertisements