Trufie pedepsită (6)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_fiorentina2

Pg_XI_16

«Cel ce umblă aşa-ncet pe potecă în faţa mea a răsunat în toată Toscana; şi acum abia-l mai pomeneşte Siena, unde era stăpîn cînd a fost frîntă mînia florentină, pe-atunci infatuată şi-acum coruptă» (v. 109-114). În faţa lui Oderisi din Gubbio îşi căra anevoios bolovanul cineva care a fost glorios în Toscana şi abia dacă mai era amintit la Siena. Era fostul conducător al cetăţii, care a izbutit să înfrîngă pînă şi Florenţa vanitoasă şi vicioasă. “Cel care a fost stăpîn la Siena este Provenzan Salvani, care a fost unul dintre cei mai puternici ghibelini din Toscana şi a condus guvernul din Siena după 1260. La consfătuirea de la Empoli, după victoria ghibelină de la Montaperti, a fost printre cei care au susţinut nevoia distrugerii totale a Florenţei guelfe (cf. Infern, cîntul X, v. 91-93). În 1269, la Colle di Valdelsa, a participat la o confruntare între sienezi şi florentini şi «a fost prins şi i s-a tăiat căpăţîna şi prin toată cîmpia a fost purtată în vîrf de lance» (Villani, Cronica, VII, 31)” (E.A. Panaitescu). “Întreaga terţină e construită pe contrastul dintre versul central – acel nume ce-a răsunat în toată Toscana – şi celelalte două: de-o parte omul lent şi gîrbovit, cu paşi mici, de alta puţina vorbire (aproape ca o şoaptă) care se mai aude despre el” (Chiavacci Leonardi). “În acele vremuri florentinii erau vanitoşi, că voiau să-i conducă pe toţi vecinii; acum sînt corupţi, că orice lucru îl fac pentru bani, ca prostituata care se vinde pe sine pentru cîştigul murdar” (Buti). “Dispreţul împotriva Florenţei, care prin intermediul lui Oderisi poartă evident cuvintele lui Dante, reia tema de la Ciacco şi Brunetto Latini, despre trufia care roade şi distruge cetatea (vezi şi Inf. XXVI, 1-3). Nu întîmplător, credem, motivul este introdus, aşa brusc, în cadrul unei determinări temporale, tocmai în cîntul despre cei trufaşi. Cetatea prostituată, care se vinde celui ce-o cumpără, este o temă biblică, repetată de Dante de mai multe ori în legătură cu Roma coruptă a papilor (cf. Inf. XIX, 108; Purg. XXXII, 149). Aici pare evidentă aluzia la aservirea Florenţei în faţa lui Bonifaciu al VIII-lea” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XI_17

«Faima voastră e culoare de iarbă, care vine şi trece, şi-acela o veştejeşte pentru care iese din pămînt proaspătă’. Şi eu către el: ‘Vorba ta dreaptă îmi umple inima de smerenie şi-o rană mare îmi dezumfli: dar cine-i cel de care vorbeai?’» (v. 115-120). Faima oamenilor seamănă cu viaţa firului de iarbă: iese din pămînt sub razele soarelui, care după un timp o usucă, o ofilesc. Dante a recunoscut că afirmaţiile lui Oderisi îi răspîndesc umilinţa în suflet şi îi topesc marea trufie pe care o mai avea. Totuşi pelerinul a vrut să ştie despre cine era vorba adineaori. “Peroraţia lui Oderisi se include perfect în conceptul de «timp» din lumea purgatorială: dacă în Infern trecutul imobilizat în actul păcatului este identificat cu prezentul, care este osînda derivată din acel păcat şi care se va extinde la infinit fără modificări, în Purgatoriu ritmul timpului este resimţit de suflete, fiindcă e marcat de asceza lor progresivă spre înălţimi, prin diferitele cornişe: viaţa lor spirituală este într-o mişcare continuă spre perfecţiune, iar mişcarea presupune o măsură obiectivă a orelor între care evoluează. Doar acest «timp» are valoare, fiindcă este în raport cu eternitatea, pe cînd cei o mie de ani de pe pămînt îşi dezvăluie caducitatea, prin intermediul alternanţei rapide de lumini şi umbre, care se răsfrîng asupra indivizilor (nici măcar o generaţie nu stă între Oderisi şi Franco, Cimabue şi Giotto, Guido Guinizzelli şi Guido Cavalcanti). Această lege universală, care mai întîi pare să se prezinte cu vigoarea invectivei, Vai, glorie deşartă a puterii omeneşti!, evoluează apoi în ritmul solemn al unei contemplaţii, care transferă orice semnificaţie ideală în imaginile luate din viaţa naturii, acolo unde se impune mai evident trecerea timpului: de la figura sugestivă a copacului, cu verdeaţa scurtă şi alternată, prin mobilitatea adierii de vînt, pentru a se încheia printr-o reluare a motivului coloristic, faima voastră e culoare de iarbă. Însă viziunea se desface mai emoţionată şi consolidată prin afirmaţii care ţin de intervenţia eternităţii şi a cerurilor: mai mare ca faima e timpul (pînă să treacă o mie de ani), şi mai mare ca timpul e eternitatea. Din cazurile concrete ale lui Omberto şi Oderisi, din experienţa istorică a lui Cimabue, Giotto şi a celor doi Guido, Poetul ajunge la enunţarea unei legi universale, care îl transcende şi pe el: «Înalta conştiinţă, pe care Dante o are despre sine şi despre opera sa, rămîne de fapt un element uman inevitabil; însă, dacă el se simte fireşte cu mult deasupra celor doi Guido, nu îndrăzneşte să-şi pronunţe numele şi să-şi afirme gloria, fiindcă îndată numele şi gloria sa sînt doborîte de valoarea eternă a legii omeneşti, pe care el, după o lungă meditaţie, o simte şi o exprimă în cuvinte atît de grave» (Grabher)” (E.A. Panaitescu). “Avertismentul îndurerat şi moralist, privind caracterul provizoriu al faimei şi fragilitatea construcţiilor omeneşti, nu este însoţit de disperare şi nu implică refuzul vieţii. Această caducitate se cuvine acceptată ca un fapt natural şi pe această certitudine trebuie să-şi construiască omul existenţa, chiar dacă – după cum se simte din tonul învăluit în melancolie – faptul presupune negarea viselor şi a iluziilor şi stabileşte insistent, pînă la golirea de sens, ţesătura de tensiuni şi aspiraţii ce par să-l însoţească şi să-l îndemne pe om spre deplina afirmare a sa în forme autonome (dar aici stă greşeala, de aici se naşte păcatul)” (T. Di Salvo).

Pg_XI_18

«‘Acela-i’, a răspuns, ‘Provenzan Salvani; şi-i aici fiindc-a avut trufia să pună toată Siena sub mîinile sale. E aplecat aşa şi umblă, fără odihnă, de cînd a murit: cu asemenea monedă îşi plăteşte mulţumirea cine-i dincolo prea îngîmfat’» (v. 121-126). Penitentul care împingea tăcut bolovanii în Purgatoriu era cel ce şi-a aservit, cu vanitatea sa, întreaga cetate Siena. Astfel se pedepseşte pe lumea cealaltă asemenea păcat. “Salvani nu este obişnuitul sienez arogant: e din aceeaşi fibră morală din care provin multe personaje danteşti, care se hrănesc din curajul lor şi se plasează în calea realităţii, ca nişte singuratici ce sfidează şi îndrăznesc. Greşeala lor stă în lipsa de măsură. De aici apare neliniştea lor în lumea de dincolo, care este pedeapsa pentru agitaţia ce i-a făcut ambiţioşi şi neîmblînziţi. Au fost făloşi, iar vanitatea i-a umflat fizic, acum ea e condamnarea lor” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiorentina4

Advertisements