Trufie pedepsită (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_XI_19

«Şi eu: ‘Dacă spiritul ce-aşteaptă, înainte de-a se căi, capătul vieţii, aici jos rămîne şi nu poate urca» (v. 127-129). Dante ştia, pe de o parte, că sufletul care se căieşte doar în ceasul morţii are de aşteptat, înainte de-a intra în Purgatoriu, acelaşi număr de ani cît a durat viaţa sa pe pămînt. “Întrebarea este în substanţa ei aceasta: Salvani s-a căit la sfîrşitul vieţii, ar trebui să fie în Antipurgatoriu; cum de se găseşte în Purgatoriu, cu toate că n-au trecut atîţia ani cîţi a trăit? În versurile următoare se răspunde la întrebare şi se dezvăluie episodul respectiv” (T. Di Salvo).

Pg_XI_20

«de nu-l ajută rugăciunea cea bună, înainte de-a trece răstimpul cît a trăit, cum de i-a fost lui venirea îngăduită?’ ‘Pe cînd trăia în culmea gloriei’, a zis, ‘de bună voie în Campo di Siena, lăsînd deoparte orice ruşine, s-a arătat; şi-acolo, pentru a-l scoate pe prietenul său din suferinţa ce-o îndura în temniţa lui Carlo, a prins să tremure din toată fibra» (v. 130-138). Pe de altă parte, Dante nu înţelegea cum de Provenzan Salvani a ajuns deja acolo, nu şi-a ispăşit aşteptarea în Antipurgatoriu. Oderisi i-a oferit explicaţia solicitată. Pe vremea cînd era conducătorul cetăţii, nobilul a făcut un incredibil gest de umilinţă: a coborît în piaţa publică şi a început să cerşească, spre a colecta banii necesari pentru eliberarea unui prieten din prizonierat. S-a umilit, cu profundă sinceritate şi devotament, pentru binele altcuiva. “Lui Provenzan Salvani i s-a permis să intre imediat în Purgatoriu, fără să mai aştepte în Antipurgatoriu, cum ar fi trebuit, fiindcă s-a căit la sfîrşitul vieţii, printr-un mare act de umilinţă. Un prieten al său, Bartolomeo Saracini, după unii, Vinea sau Mimo dei Mimi, după alţii, făcut prizonier de Carol I de Anjou în bătălia de la Tagliacozzo, trebuia să plătească, pentru a scăpa cu viaţă, o răscumpărare de zece mii de florini. Provenzano, în piaţa centrală din Siena, a început să cerşească în faţa concetăţenilor săi, «fără să oblige pe nimeni, ci doar cerînd cu umilinţă ajutor» (Ottimo), pînă cînd a strîns suma necesară pentru a-şi elibera prietenul” (E.A. Panaitescu). “Figura lui Salvani se concentrează în puţine versuri, după metoda tipic dantescă de a individualiza o persoană şi a o înţepeni într-un gest, într-un cuvînt, mereu cu forţă incisivă. Să observăm în cadrul episodului cuvintele cele mai semnificative şi mai puternic accentuate: în culmea gloriei, de bună voie, lăsînd deoparte, s-a arătat. Acesta din urmă este cuvîntul în care culminează tensiunea morală a personajului: o aparentă monumentalitate, care este rezultatul unei decizii eroice, depăşind fără să anuleze dezbaterea interioară, freamătul nu de spaimă, ci de ruşine. Provenzan Salvani a cucerit cu un singur gest, într-un moment în care nici măcar nu era implicată viaţa lui, ci a unui prieten, avertismentul evanghelic: cei care se smeresc, se vor înălţa. Provenzan Salvani, pe lîngă Omberto Aldobrandeschi şi Oderisi da Gubbio, este personajul cu cel mai puternic relief dramatic” (T. Di Salvo).

Pg_XI_21

«Mai multe nu-ţi spun şi ştiu că vorba nu mi-e limpede; însă puţină vreme va trece şi vecinii tăi se vor purta aşa încît mă vei pricepe. Dar fapta lui l-a smuls din surghiun’» (v. 139-142). Oderisi nu-i oferă alte detalii, chiar dacă afirmaţiile lui par neclare. Dante va afla curînd ce înseamnă să fii exilat de compatrioţi. Aşa va pricepe şi cum a evitat Salvani exilul în Antipurgatoriu. “Artistul colorat, elegant în maniere, cu o melancolie curtenitoare în vorbire, în căutarea dificilă a faimei, devine plin de o elocvenţă admirativă, cînd prezintă figura lui Provenzan Salvani, trufia sa partizană, voinţa eroică, prin care s-a înclinat de bună voie să cerşească pentru prietenul său: «Era aşadar în acel trufaş ceva dincolo de trufie, ceva atît de energic, încît a înfrînt chiar şi trufia; triumful generozităţii omeneşti, în faţa celor mai puternice obstacole, care sînt cele interioare, şi de aceea este el pe cît de dramatic, pe atît de semnificativ pentru forţa sa» (Croce). Provenzano nu vorbeşte, aproape strivit sub bolovanul care îl obligă să umble aşa-ncet pe potecă, antiteză foarte amară cu viaţa lui de stăpîn de odinioară: de aceea apariţia lui se transformă mai uşor într-un autoportret al lui Dante, sau o definiţie autobiografică, prin întîlnirea cu o creatură înrudită, ducînd pînă la capăt acel proces de identificare cu soarta celor trufaşi, începută de Dante care mergea aplecat cu ei. În gestul lui Provenzano, atunci cînd «însăşi carnea tremură, persoana lui se împietreşte, fiinţa lui se transformă în stăpînirea îndrăzneaţă şi, pînă la urmă, victorioasă asupra sa însăşi» (Apollonio), este rezumată povestea exilului suferit de Dante, pe care Oderisi îl dezvăluie cu acel cuvînt vei pricepe, care se plasează la sfîrşitul versului, cu aceeaşi forţă ca şi expresia a prins să tremure din toată fibra” (E.A. Panaitescu). “Puţină vreme va trece: aceeaşi ameninţătoare prevestire a evenimentului se găseşte în cuvintele lui Farinata (Inf. X, 79-81) şi ale lui Corrado Malaspina (Purg. VIII, 133 sqq.)” (Chiavacci Leonardi). “Fapta lui: acest act de umilinţă l-a smuls din acea limită care desparte Antipurgatoriul de Purgatoriu. Astfel Oderisi îi răspunde întrebării lui Dante: acel unic gest a ajutat să se împlinească ceea ce, pentru alţii, convertiţi ca el în ultima clipă, fac «bunele rugăciuni» ale celor vii: adică să achite pe loc răsplata care ar presupune ani mulţi (cf. VI, 37-39). Este marea temă a milei divine, pe care Dante o dezvoltă, în diferite secvenţe de impact, de-a lungul întregii cantice: să ne amintim de Manfred (III, 119-123) şi de Buonconte (V, 106-107): un singur cuvînt, o singură lacrimă, un singur gest” (Chiavacci Leonardi).

Giudizio_Universale2

Advertisements