Poveşti celebre de trufie (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XII_10

«Mai arăta cum au fugit învinşi asirienii, după ce-a fost ucis Olofern, ba chiar şi resturile mortului. Vedeam Troia în cenuşă şi-n grote; o, Ilion, ce joasă şi umilă se-arăta imaginea ta ce-acolo se vede!» (v. 58-63). Olofern, generalul asirienilor, a fost sedus de evreica Iudita, care l-a omorît. În confuzia creată, evreii au cîştigat bătălia. Una din cele mai măreţe şi temute cetăţi ale antichităţii, Troia, s-a transformat în grote şi resturi triste. “Olofern, în fruntea armatei asiriene, asedia Betulia, cetate în Iudeea, cînd a fost ucis de o femeie localnică, Iudita; după această întîmplare, armata lui s-a risipit în dezordine (Cartea Iuditei 7, 1-3; 8; 15)” (E.A. Panaitescu). “Ca ultim exemplu de trufie pedepsită, Dante aminteşte distrugerea Troiei şi a locuitorilor ei aroganţi, repetînd o judecată care le-a fost adresată de Virgiliu (Eneida III, v. 2-3). Pildele de trufie pedepsită sînt treisprezece, cîte unul pe terţină, cu o alternanţă aproape perfectă de exemple biblice şi clasice, întrucît orice moment din istorie, fără a deosebi mitul de realitate, se oferă ca un exemplu util. Organizarea ansamblului este grandioasă şi corespondenţa dintre detalii este precisă, conform unui anumit tip de cultură şi a unui gust artistic, rezistente la judecata estetică modernă, dar caracteristice pentru Evul Mediu, unde afectarea structurală era expresia unei supreme limpezimi mentale, iar poezia era calificată ca «invenţie elaborată după retorică şi muzică» (De Vulgari Eloquentia II, VI, 2), adică o manifestare a gustului pentru «ornament». Ordinea structurală şi sintactică a acestei părţi desparte terţinele în trei grupuri de cîte patru terţine fiecare: cele din primul grup încep cu vedea, cele din al doilea cu o urmat de un nume propriu (în afară de al treilea exemplu), cele din al treilea cu mostrava, iar ultima terţină 61-63 reia cele trei formule la începutul versurilor sale. Se formează astfel un acrostih (o figură foarte răspîndită în poezia medievală şi vom găsi alte exemple în Purgatoriu şi Paradis): VOM, adică UOM (căci V corespunde lui U în scrierea vremii), omul fiind aici sigla şi sinteza trufiei nesăbuite. Acestor trei grupuri de terţine le-ar corespunde, conform lui Parodi, trei categorii de trufaşi: împotriva divinităţii, împotriva lor înşile, împotriva semenilor. Primii sînt pedepsiţi de Dumnezeu, alţii de propriile remuşcări, ceilalţi de duşmanii lor. În schimb terţina finală, referitoare la Troia, ar recapitula cele trei variante de păcat. Conform lui Medin, Barbi-Cassini şi Porena, exemplele ar fi douăsprezece (cel cu Briareu şi uriaşii fiind unul singur), şase biblice şi şase mitice. Marzot consideră în schimb că imaginile sînt aliniate în două serii – una ebraică şi una păgînă – pe marginile drumului şi unite pe linia orizontală şi verticală: în primele patru tablouri s-ar afla cei ce-au atentat la suveranitatea divină (Lucifer şi Nimrod, Briareu şi uriaşii), pe locul doi stau denigratorii legii civile şi ai zeilor (Saul şi Roboam, Niobe şi Arahne); pe locul trei sînt cei care au comis violenţe împotriva semenilor din sete de putere (Sanherib şi Olofern, Erifile şi Cir). Pentru Vallone grupurile sînt în număr de patru: Lucifer, Nimrod şi Saul sînt trufaşi împotriva divinităţii; Roboam, Sanherib şi Olofern sînt trufaşi împotriva semenilor, proveniţi din Biblie; Briareu cu uriaşii, Niobe şi Arahne sînt trufaşi împotriva divinităţii; Almeon, Tamira şi Troia sînt trufaşi împotriva semenilor, proveniţi din mitologie” (E.A. Panaitescu).

Pg_XII_11

«Care-a fost maestrul de penel sau stil, ce să deseneze umbrele şi trăsăturile care, acolo, ar fi uimit şi o subtilă iscusinţă? Morţi cei morţi şi vii păreau cei vii: n-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul, din cîte le-am călcat în picioare, cît am înaintat înclinat» (v. 64-69). Nu exista meşter în pictură sau sculptură, oricît de priceput, care să poată rivaliza cu perfecţiunea acelor imagini făurite de Creator. Toate figurile erau aidoma cu realitatea: morţii ca morţii, viii ca viii. Vederea vieţii adevărate nu oferea o imagine mai fidelă decît ce-a văzut Dante sub picioarele sale, în timp ce mergea aplecat. Într-un recital de virtuozitate stilistică, poetul italian include aici o dublă repetiţie dispusă enumerativ (morti-morti; vivi-vivi), o altă dublă repetiţie dispusă contrastiv (non vide me’ di me chi vide) şi o dublă aliteraţie (consoanele “v” şi “m” pe lîngă vocalele “i” şi “e”). “Acrostihul constrînge inspiraţia Poetului la spaţiul strîmt al terţinei, dar în fiecare revine motivul care o leagă de celelalte şi de organizarea cîntului, realitatea binelui care învinge răul şi a dreptăţii, care se opune violenţei: «aici domină singurătatea, devastarea, tăcerea. Eroii principali sînt nişte învinşi. Puterea lor este semnul trecutului. Prezentul lor este o ruină. Dar ei nu urlă, nu se ridică în picioare plini de mînie şi orgoliu. Zac umiliţi, cu toate greşelile dezvăluite, teribil de singuri în faţa destinului» (Vallone), dar supuşi unei alt fel de judecăţi din partea lui Dante, care biciuieşte cu forţă epică tablourile din prima şi a treia serie, fiindcă păcatul eroilor s-a răsfrînt asupra istoriei şi a naturii, lăsînd urme dureroase şi fatale, în schimb privirea lui se opreşte cu mai multă milă, sau măcar mai puţin feroce, la cei din seria a doua, unde creatura umană este mai degrabă nenorocită decît vinovată, împinsă la rătăcire de slăbiciunile şi ambiţiile sale, mai mult decît de conştiinţa deliberată că face răul. Toate tablourile însă ţin de o foarte mare evidenţă figurativă, pentru că provin din fantezia Poetului, fixate în momentul culminant al dramei. Lucifer este văzut prăbuşindu-se fulgerat, uriaşii sînt cu trupurile răspîndite, Nimrod ca năuc, Niobe cu priviri îndurerate, Saul în propria spadă, Arahne îndurerată, Roboam plin de spaimă, Troia în cenuşă şi-n grote” (E.A. Panaitescu).

Pg_XII_12

«Acum înfumuraţi-vă şi umblaţi cu nasul pe sus, copii ai Evei, şi nu vă aplecaţi ochii să vedeţi căile greşite! Mai mult ne-am îndepărtat de munte deja şi am folosit încă mai mult din drumul soarelui decît bănuia sufletul încă nelimpezit, cînd cel care mereu în faţă umbla atent a început: ‘Ridică-ţi fruntea; nu mai e vreme de mers adîncit în gînduri» (v. 70-78). Dante li se adresează sarcastic tuturor oamenilor, după exemplele celebre de trufie pedepsită: n-au decît fiii Evei să persiste într-o asemenea greşeală! Cei doi au străbătut pe urmă o distanţă, de-a lungul unui răstimp mai mare decît şi-a dat seama protagonistul, adîncit în gînduri. Virgiliu l-a îndemnat să-şi îndrepte atenţia spre noua situaţie în mijlocul căreia se găsea. “În concluzia viziunii cu exemplele, Dante, mai mult decît interlocutorii săi, lansează un avertisment şi se adresează sarcastic tuturor oamenilor care, în ciuda atîtor exemple de prăbuşiri catastrofale şi pedepse severe, continuă să înainteze prin istorie în mod trufaş. Ar trebui ca toată lumea să înveţe să-şi aplece ochii, să practice căile umilinţei” (T. Di Salvo). “Întregul vers are o deosebită forţă expresivă şi închide în sarcasm o amărăciune apăsătoare” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_Parigi

Advertisements