Poveşti celebre de trufie (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_XII_13

«Vezi acolo un înger ce-i gata să vină spre noi; vezi că se întoarce de la munca zilei a şasea slujitoare. Împodobeşte-ţi chipul şi gesturile cu respect, încît să-i fie drag a ne îndruma la deal; gîndeşte-te că ziua asta-n veci nu se mai întoarce!’» (v. 79-84). Virgiliu i-a arătat un înger care se apropia de ei. Trecuseră şase ore de la răsăritul soarelui. Dante trebuia să-l întîmpine în mod cuviincios, pentru ca îngerul să binevoiască a le indica locul de ascensiune. Momentul respectiv urma să treacă pentru totdeauna, aşadar trebuia folosit cu înţelepciune. “Întîlnim şapte îngeri în Purgatoriu, cîte unul în fiecare cerc şi la fiecare «trecătoare», în punctul unde se află scara pentru a urca spre cercul următor: fiecare înger va şterge un P de pe fruntea poetului şi va recita o rugăciune evanghelică, cu vorbe care sînt în net contrast cu viciul pedepsit pe acea cornişă” (T. Di Salvo). “Mitologia clasică personifica orele, prezentîndu-le ca slujitoare la dispoziţia carului soarelui (Ovidiu, Metamorfoze II, v. 118 sqq.). Dante, prin această expresie, vrea să arate că a trecut deja de amiază şi s-a oprit pe primul cerc vreo două ore” (E.A. Panaitescu). “Atitudinea plină de respect, care i se potriveşte păcătosului ce se prezintă în faţa duhovnicului, sau celui inferior ierarhic în faţa superiorului său, ne aminteşte de normele de comportament tipic cavalereşti, dar ne include, odată cu îndemnul lui Virgiliu, în contextul ceremoniei liturgice, care trebuie să exprime implicarea sufletească şi să păstreze regulile de comportament. Sînt obiceiuri ce nu pot tolera grosolănia” (T. Di Salvo).

Pg_XII_14

«Eu eram bine deprins cu avertismentul lui să nu pierd vremea, încît în materia aceea iute îl pricepeam. Spre noi venea frumoasa creatură, îmbrăcată în alb şi la chip tremurînd ca steaua de dimineaţă» (v. 85-90). Dante era obişnuit cu îndemnurile călăuzei de-a nu irosi vremea zadarnic, aşadar n-a fost mirat de acele cuvinte. Îngerul cu straie albe, cu chip strălucitor, se apropia de cei doi călători. “Vocea blîndă a lui Virgiliu orientează sufletul lui Dante, care parcă s-a oprit la reproşul dur împotriva trufaşilor lumii, într-o nouă dispoziţie psihologică şi stilistică, încheiată printr-un avertisment solemn la importanţa timpului: gîndeşte-te că ziua asta-n veci nu se mai întoarce! Apariţia îngerului în plină lumină a zilei consacră clipa cea mai solemnă a expediţiei lui Dante în Purgatoriu, fiindcă el este eliberat de cel dintîi păcat, care stă la rădăcina celorlalte şi coincide cu momentul cel mai elevat al cîntului, «unde seninătatea puţinelor lucruri din care se compune îngerul – haina albă, mişcarea braţelor în acelaşi timp cu mişcarea aripilor, un chip pe care Poetul nu-l poate descrie şi îl compară cu tremurul stelei de dimineaţă – înfăşoară sufletul lui Dante în taina fericită a Paradisului. Nu există nici o descriere efectivă, căci orice amănunt perceput de ochi se contopeşte muzical cu ideea de frumuseţe; iar acea mişcare modulată dezvăluie, dintr-o depărtare profundă, ideea bunătăţii paterne care întîmpină sufletul penitent» (Marzot)” (E.A. Panaitescu). “Imaginea îngerului, îmbrăcat în alb de sus pînă jos (semn de candoare şi umilinţă), de o luminozitate matinală, făcută din graţie şi distincţie, ne rămîne imprimată în minte: supleţea şi solemnitatea (…) creează o sinteză vizuală şi psihologică de mare prospeţime şi intensitate. Reprezentarea îngerului provine din textele biblice, cu numeroşi mesageri trimişi din ceruri evreilor, care se caracterizează ba prin strălucire, ba prin blîndeţea gesturilor, a fiinţei: dar putem recunoaşte şi imagini noi, de parcă Dante ar fi trecut totul prin filtrul poeziei stilnoviste” (T. Di Salvo).

Pg_XII_15

«Şi-a deschis braţele, iar apoi şi-a desfăcut aripile; a zis: ‘Veniţi: aici aproape sînt treptele şi de-acum urcaţi cu uşurinţă’. La această invitaţie ajung foarte puţini, vai, specie omenească, născută pentru a zbura pe sus, de ce te prăbuşeşti la o mică adiere?» (v. 91-96). Îngerul şi-a desfăcut braţele şi aripile, îndemnîndu-i să înainteze şi arătîndu-le scara către cercul următor, unde se răzbea mai uşor. Din păcate nu multe suflete ajung pînă la acest îndemn, căci oamenii, destinaţi să zboare spre ceruri, se lasă învinşi de adierea moale a trufiei, care îi doboară. “Şi această deschidere a braţelor şi a aripilor face parte din ceremonialul liturgic, iar îngerul este tot mai mult asimilat cu preotul care efectuează, în faţa publicului de credincioşi, sfînta ceremonie. (…) Continuă şi aici gustul figurativ care, în acest cerc, l-a văzut pe Dante oprindu-se la o dublă serie de imagini” (T. Di Salvo).

Duccio_di_Boninsegna

Advertisements