Poveşti celebre de trufie (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XII_16

«Ne-a dus unde era stînca tăiată: aici mi-a atins cu aripile fruntea; apoi mi-a promis călătorie sigură. Cum pe mîna dreaptă, spre a urca la munte, unde stă biserica păzind peste Rubaconte bine cîrmuita cetate, se înmoaie urcuşul abrupt pe treptele ce s-au făcut în vremea cînd sigure erau registrele şi măsurătorile» (v. 97-105). Îngerul i-a condus pe cei doi spre o spărtură în stîncă şi i-a şters lui Dante, cu aripile, un P de pe frunte. Treptele care-i aşteptau erau ca acelea pe care se urcă, din Florenţa, spre San Miniato, pe la podul Rubaconte. Scările florentine – care întrerup urcuşul abrupt şi-l fac mai blînd – au fost construite odinioară, pe cînd nu se falsificau registrele publice şi unităţile de măsură ale comercianţilor. “Scara abruptă, tăiată în stîncă, îi aminteşte lui Dante de treptele care duc de la Florenţa la biserica San Miniato al Monte, pe partea cu podul Rubaconte, numit apoi podul delle Grazie, care îşi datora primul nume faptului că a fost începută construcţia sa în 1237, sub conducerea unui podestà numit Rubaconte di Mondello. Reapare în sufletul lui Dante un motiv polemic împotriva cetăţii sale, spre care a lansat deja expresia ironică bine cîrmuită şi în legătură cu care aminteşte două episoade de corupţie. Protagonistul celui dintîi a fost Nicola Acciaioli, prior în bimestrul 15 august – 15 octombrie 1299, cînd a contribuit la dispariţia unor acte sau registre judiciare, cu documente dintr-un proces împotriva lui podestà Monfiorito da Padova (vezi Compagni, Cronaca I, 19). În al doilea episod, petrecut în 1283, un anume Donato dei Chiaramontesi, împuternicit să vîndă sare către cetăţeni, primea sarea după greutăţile regulate, dar o repunea în comerţ după trucarea măsurătorilor, micşorînd aşadar cantitatea, pentru a vinde mai departe surplusul în folos propriu. Pînă la urmă a fost descoperit şi condamnat” (E.A. Panaitescu).

Pg_XII_17

«aşa se potoleşte rîpa ce se prăvale aici tare abrupt din celălalt cerc; dar pe o parte şi alta te-atinge piatra. Noi pornind într-acolo cu persoanele, ‘Beati pauperes spiritu!’ au cîntat nişte voci, cum n-ar putea reda vorba umană» (v. 106-111). În timp ce poeţii urcau spre cercul următor, o voce suavă a intonat cîntecul Fericiţi cei săraci cu duhul, care a răsunat într-un mod impresionant. “Cuvintele şi gestul îngerului, însoţite de comentariul îndurerat al lui Dante (v. 94-96) au îndeplinit unul din numeroasele ritualuri liturgice din Purgatoriu, ritul de absolvire, după impositio, impunerea din partea îngerului portar şi executio, executarea expiatoare. Dar încheierea se află în acea voce misterioasă, care se aude pe neaşteptate şi, la epilogul întîmplării, se desprinde viguros în atmosfera trepidantă a sufletelor, rămîne acolo îndelung, ca obiect de reflecţie, care iniţiază cîntecul beatitudinii, ce-l va însoţi pe Dante spre lumea sufletelor sfinte. Prima dintre fericirile evanghelice (Matei 5, 3) trebuie înţeleasă ca îndemn spre umilinţă şi dispreţuirea bunurilor pămînteşti. Întrucît în toate celelalte cercuri va fi mereu un înger care cîntă despre fericire, nu avem motiv să credem că aici cîntă penitenţii sau mai mulţi îngeri: voci este doar «un plural stilistic» (D’Ovidio)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XII_18

«Vai, ce diferite-s aceste porţi de cele infernale! fiindcă aici prin cîntece se intră, iar acolo jos prin strigăte groaznice. Deja urcam pe treptele sfinte şi îmi părea a fi mult mai sprinten decît înainte, pe partea de la şes» (v. 112-117). Trecătorile din Purgatoriu erau foarte deosebite de cele din Infern. Dincolo se cobora în mijlocul urletelor de suferinţă, pe cînd aici se urcă printre cîntece de slavă. Dante simţea deja că înaintează cu mai multă uşurinţă. “Treptele sînt sfinte întrucît conduc spre sfinţenie, prin intermediul unui proces de suferinţă şi osteneală eliberatoare” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese_2

Advertisements