Poveşti celebre de trufie (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_XII_19

«La care eu: ‘Maestre, spune-mi, ce povară s-a ridicat de pe mine, că mergînd nu simt aproape deloc osteneala?’» (v. 118-120). Poetul s-a mirat cum de ascensiunea sa a devenit tot mai uşoară. “Lucrul este considerat nefiresc, pentru că urcuşul normal devine tot mai greu” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XII_20

«A răspuns: ‘Cînd P-urile ce ţi-au mai rămas pe chip aproape stinse vor fi cu totul şterse, picioarele îţi vor fi aşa conduse de buna-voinţă, că deloc nu vor simţi truda, ci încîntare va fi să înainteze’» (v. 121-126). Virgiliu l-a asigurat că, după ce i se vor şterge şi celelalte P-uri de pe frunte, ascensiunea va deveni o adevărată bucurie. “Este limpede antiteza etic-conceptuală dintre urcuşul purgatorial şi cel pămîntesc: primul indică un proces de efectivă eliberare de păcat, se precizează şi pe plan fizic printr-o tot mai mică apăsare a greutăţii, a obstacolelor ce împiedică voinţa de a acţiona în sens pozitiv; al doilea, în schimb, creează o tot mai mare apăsare” (T. Di Salvo).

Pg_XII_21

«Atunci am făcut precum aceia ce umblă avînd pe cap ceva ce nu ştiu, doar semnele altora îi fac să bănuiască» (v. 127-129). Dante, mirat de cuvintele lui Virgiliu, şi-a ridicat mîna pentru a verifica literele imprimate pe fruntea sa. “Cîntul se încheie cu un detaliu realist, un mic tablou de mimică zîmbitoare, în care se dizolvă tensiunea treptat acumulată în reprezentarea dramatică a trufiei: nu un moment inutil, ci un element important din punct de vedere structural, fiindcă îl readuce pe cititor, cu un pasaj uman şi familiar, spre dispoziţia senină şi blîndă a Purgatoriului. Ne place să-l vedem pe Dante că, încă neîncrezător în acţiunea Harului asupra sa, îi caută semnele vizibile, iar Virgiliu zîmbeşte la această ultimă slăbiciune şi zîmbeşte de asemeni cititorul, văzîndu-l pe Poet dispus să-şi pună în lumină propria naivitate amuzantă” (E.A. Panaitescu). “Gestul copilăros făcut de Dante – la care Virgiliu, ca o mamă, zîmbeşte – sugerează indirect, şi de aceea mai puternic, felul în care el, după ce a învins trufia, îşi redobîndeşte simplitatea tipică pentru cei umili. Figura copilului este cea pe care marele poet o alege dinadins pentru sine însuşi în călătoria din lumea de apoi” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XII_22

«aşa că mîna se străduie să afle şi caută şi dibuie şi acea muncă o face de n-o poate oferi vederea; cu degetele din dreapta răsfirate am găsit doar şase litere întipărite de acela cu cheile pe mine, peste tîmple: văzînd acestea, călăuza mea a zîmbit» (v. 130-136). Călătorul s-a străduit, cu ajutorul mîinii, să recunoască semnele pe care nu le putea zări. A constatat, surprins, că i-a dispărut un P, dintre cele şapte litere care i-au fost înscrise de îngerul portar. Virgiliu, văzîndu-i mirarea, a zîmbit. “Observaţi marea precizie cu care sînt descrise situaţia şi gestul, pînă în detalii (şi caută şi dibuie), pe care terţina următoare le completează. Mişcarea mîinii este urmărită, ca orice alt fapt din universul sensibil, cu acea atenţie exclusivă ce caracterizează întregul stil dantesc” (Chiavacci Leonardi). “Aici contrastul dintre limită şi nelimitare, între finit şi infinit nu creează o dureroasă viziune pesimistă, ci se concentrează într-un final zîmbitor” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese

Advertisements