Invidia oarbă (1)

Miniatura_napoletana

A doua cornișă: invidioşii. Invocaţia către soare. Ochii cusuţi cu sîrmă. Sapìa din Siena, invidioasă pe concetăţenii ei. Ironia împotriva sienezilor.

Pg_XIII_1

«Noi eram în capul scării unde a doua oară e crestată stînca  pe care, urcînd, oricine se spală de păcate: aici tot asemenea cornişă leagă roată muntele, ca prima; doar că arcul i se închide mai repede» (v. 1-6). Cei doi poeţi se grăbeau să urce pe treapta a doua a Purgatoriului. Cornişa aceasta era ceva mai mică decît precedenta. “Zîmbetul lui Virgiliu, cu care s-a încheiat cîntul XII, pare să continue în trecerea din primul în al doilea cerc, urmînd seninătatea dobîndită de discipol (cîntul XII, v. 115-120), în timp ce privirea se desfăşoară liniştită pe cornişa care leagă roată muntele: este un început lent şi solemn, cu o trimitere calculată la deschiderea cîntului precedent, care trebuia şi ea să anticipeze sensul evenimentelor misterioase. De fapt nici umbre, nici semne nu se văd pe-aici, iar celor doi poeţi le revine brusc teama de singurătate pe care au resimţit-o pe malul pustiu, iar ochii lor, obişnuiţi cu strălucirea albă a marmurii din cornişa anterioară şi cu mişcarea, oricît de lentă, a trufaşilor, sînt aproape lipiţi pe culoarea lividă de piatră, ce apasă obsedant un peisaj neşlefuit, uniform, deprimant, ce se opune prin dezolarea sa stării sufleteşti bucuroase a celor doi pelerini. Poetul în aceste trei terţine a tradus deja atmosfera spirituală şi poetică a cîntului, care se va defini prin identificarea concretă a detaliilor – în descrierea naturii, în căutarea comparaţiilor, în zugrăvirea invidioşilor, în amintirea unor momente istorico-politice – şi într-o dorinţă evidentă de depăşire a detaliilor omeneşti: un joc dialectic cu două momente, într-o alternanţă subtilă, care se va traduce şi prin singurul personaj al cîntului, Sapìa, devenit «unul dintre cele mai complexe şi delicate portrete amestecate din Divina Comedie» (Momigliano)” (E.A. Panaitescu). “Cornişele sînt aşadar dispuse în jurul muntelui, paralele, dar tot mai strîmte, de parcă ar vrea să indice că păcatele mai grave sînt mai frecventate de oameni: de aici nevoia, pe măsură ce întîlnim un păcat mai uşor, să pătrundem pe o cornişă mai strîmtă” (T. Di Salvo).

Pg_XIII_2

«Nici umbre, nici semne nu se văd pe-aici; apare stînca şi apare calea strîmtă, în culoare lividă de piatră. ‘De stăm aici după lume de la care să-ntrebăm’, îşi zicea poetul, ‘mă tem că prea multă zăbavă ne va aduce alegerea noastră’» (v. 7-12). Noul spaţiu era complet pustiu. Călăuza se gîndea că e inutil să aştepte apariţia vreunui duh, de la care să întrebe încotro se poate merge. “Aşadar nimic din caracterele proprii cercului precedent: prima impresie pe această nouă cornişă este dată de absenţa sufletelor (umbre) şi a sculpturilor (semne), precum şi de grămada de pietre, înăsprită de culoarea vînătă (lividă): este culoarea invidiei şi îndată vom afla că aici se află invidioşii, a căror lividitate interioară se răspîndeşte şi cuprinde peisajul crud, dezolat, deşertic, indicator al condiţiei psihologice de sărăcie şi izolare ce subliniază sentimentele omului invidios” (T. Di Salvo). “Încă o dată dezbaterea pe care Virgiliu o poartă cu sine însuşi se desfăşoară între tema necesităţii de-a folosi înţelept timpul şi cea a rătăcirii şi a nesiguranţei omului, care se află într-o lume ce-i este străină, iar pentru a pune stăpînire pe ea nu are alţi parametri decît judecata pe care o stăpînise de-a lungul Infernului. De aici nevoia, în momentul cînd se simte singur, într-o lume pustiită, să recurgă nu la raţiunea limitată şi insuficientă, ci la puterea divină clarificatoare, aici simbolizată de lumina soarelui” (T. Di Salvo).

Pg_XIII_3

«Apoi drept la soare privirile le-a aţintit; şi-a făcut din dreapta osie, iar stînga după ea şi-a răsucit-o. ‘Vai, dulce lumină, în care încrezător intru pe noua cale, tu să ne conduci’, spunea, ‘cum trebuie să mergem pe-aici» (v. 13-18). Virgiliu şi-a luat ca punct de reper soarele. S-a răsucit în direcţia lui, adresîndu-i rugămintea de a le îndruma paşii. “Tocmai trecuse de amiază şi soarele îi izbea pe cei doi poeţi din dreapta: de aceea îşi întoarce Virgiliu privirile spre dreapta, spre zona în care se află soarele cînd porneşte spre asfinţit. Fireşte că această răsucire, privirea orientată spre dreapta au o semnificaţie simbolică: soarele e simbolul lui Dumnezeu, după care omul trebuie să se orienteze mereu, dar mai ales atunci cînd e cuprins de nesiguranţă trebuie să-l observe şi să-l urmeze, fără a se lăsa distras de luminile false” (T. Di Salvo). “Rugăciunea pe care Virgiliu i-o înalţă soarelui este o invocare a Harului divin, în opinia multor vechi comentatori, este o rugăciune adresată raţiunii naturale, călăuza obişnuită a omului, înainte de apariţia Harului supranatural, conform aproape tuturor comentatorilor moderni. Totuşi cel care citeşte îşi aminteşte cu greu subînţelesul alegoric, întrucît atenţia sa este captivată de acel «imn adresat soarelui», transferat din lumea păgînă în lumea creştină, de imaginea foarte vastă de lumină suspendată deasupra lumii ce «încălzeşte» şi «iluminează», care aminteşte nu atît dulcea culoare de safir oriental, unde sufletul se lăsa pe seama unei pure bucurii estetice, ci este impregnată de acelaşi sentiment de profundă iubire pentru creaturi, care domină în Cîntarea Sfîntului Francisc, în imnul de laudă adresat soarelui: «Lăudat să fii, Domnul meu, cu toate creaturile tale, mai ales cu Măria Sa fratele Soare, care e ziua şi ne iluminezi prin el; şi el e frumos şi sclipitor cu mare strălucire; despre tine, prea înalte, poartă semnificaţie” (E.A. Panaitescu).

Scuola_Giotto

Advertisements