Invidia oarbă (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIII_4

«Tu încălzeşti lumea, tu peste ea luminezi: de altă pricină nu se-mpotriveşte, razele tale mereu să ne fie călăuze’. Cît se măsoară dincoace cu o milă, atît înaintaserăm noi dincolo, în puţină vreme, cu voinţa trează» (v. 19-24). Soarele încălzeşte şi iluminează pămîntul. Strălucirea sa trebuie să ne îndrume totdeauna. După această scurtă laudă adresată de Virgiliu astrului ceresc, poeţii au înaintat cu repeziciune, stimulaţi de voinţa lor de purificare. “Tu încălzeşti…: această trăsătură pare plasată în evident contrast cu piatra rece şi lividă a cercului invidiei: soarele ce încălzeşte face aluzie la forţa iubirii (cf. Par. III, 1), calitate opusă respectivului păcat, ale cărui exemplificări vor răsuna curînd” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XIII_5

«şi spre noi s-au auzit zburînd, dar nu s-au văzut, duhuri rostind amabile chemări la masa iubirii. Prima voce care a trecut zburînd ‘Vinum non habent’ a zis puternic şi prin spatele nostru a trecut repetînd» (v. 25-30). Călătorii au auzit că sînt depăşiţi de cîteva spirite în zbor, care prin replicile rostite evocau întîmplări celebre din Biblie sau din lumea antică. “Vinum non habent: «nu au vin», sînt cele trei cuvinte pronunţate de Maria la nunta din Cana cînd, observînd că s-a terminat vinul, i s-a adresat fiului ei ca să le vină mirilor în ajutor şi l-a determinat astfel să facă primul miracol, preschimbînd apa în vin (Evanghelia după Ioan 2, 1-11). Exemplul, un citat rapid, dar care aduce în minte toată scena, este preluat, la fel ca primul de pe fiecare cornişă, din viaţa Mariei: acele cuvinte exprimă solicitudinea iubirii, ce sare să ne ajute chiar dacă nu este rugată; o trăsătură tipică, în Divina Comedie, pentru Fecioara Maria (cf. Inf. II, 94-96 şi Par. XXXIII, 16-18). Gratuitatea este una din trăsăturile acţiunii divine, de-a lungul întregului poem” (Chiavacci Leonardi). “Puternicul sentiment narativ, care construia în relief şi în evoluţie sculpturile din primul cerc, fără a neglija nimic pentru o mai bună determinare, este înlocuit de o tehnică a «sugestiei», care în clipa cînd evocă un fapt, îl transformă într-un ecou misterios, perceput de penitenţi, închişi în orbirea lor, tocmai prin forţa sa de sugestie: meditaţia la aceştia este mai imediată decît la trufaşi, unde mai întîi trebuia să evolueze pe o cale vizuală, pe cînd, observă Grabher, aceste voci «se prelungesc, ca o dîră, de la una la cealaltă, pînă în suflet», încît «mai înainte ca prima să se stingă, datorită faptului că s-a îndepărtat… ţîşneşte prin văzduh a doua, care se risipeşte şi ea…, pe cînd a treia se năpusteşte, abia lăsîndu-i lui Dante răstimpul (şi îndată ce… iat-o) de a pune scurta întrebare: tată, ce voci sînt acestea?; şi va fi un ‘crescendo’ muzical şi spiritual care, de la îndemnul de a face o faptă bună, urcă pînă la sacrificiul vieţii pentru salvarea prietenului, pentru a îndemna în fine la eroismul creştin total»” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIII_6

«Şi înainte ca de tot să se stingă la distanţă, alta ‘Eu sînt Oreste’ a trecut strigînd şi nici ea n-a stat. ‘Vai!’, am spus eu, ‘tată, ce voci sînt acestea?’. Şi îndată ce-am întrebat, iat-o pe-a treia spunînd: ‘Iubiţi-vă duşmanii’» (v. 31-36). Replicile spiritelor nevăzute s-au succedat cu repeziciune şi l-au umplut de mirare pe Dante. “Al doilea exemplu aminteşte iubirea frăţească dintre Oreste, fiul lui Agamemnon, şi Pylade. Primul, care voia să răzbune uciderea tatălui său, omorîndu-l pe asasinul Egist, a fost descoperit şi arestat împreună cu Pylade. A pornit între cei doi o emoţionantă întrecere, căci amîndoi strigau «Eu sînt Oreste», fiindcă Pylade voia să-i ia locul prietenului său pentru a-l scăpa de la moarte, iar Oreste se împotrivea sacrificiului” (E.A. Panaitescu). “Exemplul suprem de caritate este în preceptul exprimat de Isus în cuvîntarea de pe munte: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri» (Matei 5, 44; Luca 6, 27)” (E.A. Panaitescu).

Santa_Croce_Firenze

Advertisements