Invidia oarbă (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIII_19

«Înţeleaptă n-am fost, deşi-mi zicea Sapìa, şi m-am bucurat de răul altuia mai mult decît de binele meu. Şi ca să nu crezi că te amăgesc, ascultă de-am fost, cum îţi spun, smintită, deja coborînd pe arcul vîrstei mele» (v. 109-114). Cu toate că s-a numit Sapìa, femeia din Siena nu s-a dovedit a fi înţeleaptă, cum i-o indica numele. S-a delectat văzînd nenorocirile altora, chiar şi după ce-a trecut de 35 de ani, cînd a început să îmbătrînească. “Sapìa a fost o nobilă din Siena, măritată cu Guinibaldo Saracini, senior la Castiglione, lîngă Montereggioni, şi mătuşă a lui Provenzan Salvani (cf. cîntul XI, v. 109 sqq.). Ultimele studii în jurul figurii sale istorice au dezvăluit ceva mai mult decît ura înverşunată pe care le-o purta concetăţenilor săi ghibelini, din cîte afirmă Dante. Ştim că a susţinut în mod activ adăpostul pentru pelerini, înfiinţat de soţul ei în apropiere de Castiglione, care se găsea pe drumul cel mai scurt de la Roma în Franţa, şi că în ultimii ani ai vieţii şi-a donat proprietăţile din Siena. A murit în 1275. În versul 109 Sapìa face aluzie la faptul că numele ei are aceeaşi etimologie cu savia (înţeleaptă) şi ştim că din gîndirea scolastică s-a răspîndit în întregul Ev Mediu concepţia că numele are o strînsă legătură cu conţinutul unui lucru sau cu calitatea unei persoane; chiar Dante face aluzie la asta, în legătură cu numele de Beatrice, în cap. XIII din Vita Nova” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIII_20

«Cetăţenii mei pe lîngă Colle s-au ciocnit cu duşmanii, iar eu mă rugam la Dumnezeu pentru ce-a vrut el cu-adevărat. Au fost spulberaţi şi puşi pe fugă amară; văzîndu-i izgoniţi, m-a cuprins fericire mai mare ca toate» (v. 115-120). Sienezii s-au confruntat cu florentinii în bătălie, iar Sapìa se ruga pentru victoria inamicului, cum s-a şi întîmplat în realitate. Femeia răutăcioasă, văzîndu-şi speranţele împlinite, s-a bucurat din cale-afară. “În iunie 1269, ghibelinii din Siena şi aliaţii lor au fost învinşi de guelfii florentini la Colle di Valdelsa: «Cetatea Siena… a avut mai mare pagubă pentru locuitorii săi în această înfrîngere, decît Florenţa în cea de la Montaperti» (Villani – Cronica VII, 31)” (E.A. Panaitescu). “Castelul Sapiei, lîngă Monteriggioni, este situat chiar pe drumul care se străbate de la Colle spre Siena, astfel încît ea poate că a văzut cu ochii săi, din înălţimea castelului, fuga disperată a sienezilor zdrobiţi” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XIII_21

«încît mi-am îndreptat în sus faţa semeaţă, strigînd la Domnul: ‘Deja de tine nu mă tem!’, cum face mierla în scurta vreme bună. Am vrut pace cu Domnul la capătul vieţii mele; şi încă nu mi-ar fi scăzut datoria, de nu se-ntîmpla că m-a ţinut minte Petre Pieptănarul în sfintele-i rugăciuni, unde de mine s-a grijit cu milă» (v. 121-129). De fericire că a asistat la înfrîngerea concetăţenilor pe care-i detesta, Sapìa l-a sfidat chiar pe Dumnezeu, cu aroganţă. Gestul ei nesăbuit semăna cu bucuria de scurtă durată a mierlei, care îşi face iluzia că s-a terminat vremea friguroasă. Înainte de moarte, femeia a făcut unele gesturi de penitenţă, prin care şi-a regretat păcatele. Însă motivul cel mai temeinic al prezenţei sale acolo (şi nu în Antipurgatoriu, unde ar fi trebuit să-şi mai aştepte ispăşirea) consta în rugăciunile unui om cucernic, Petre Pieptănarul, care s-a milostivit de soarta ei. “Cuvintele rostite de Sapìa în versul 123 reiau o poveste foarte răspîndită în Evul Mediu: o mierlă, la sfîrşitul lui ianuarie, văzînd un pic de vreme frumoasă, începe să cînte crezînd că iarna a trecut, bătîndu-şi joc de toate celelalte păsări şi exclamînd: «Doamne, deja de tine nu mă tem»” (E.A. Panaitescu). “Petre Pieptănarul, născut probabil la sfîrşitul sec. al XII-lea la Siena, unde a avut o prăvălie de piepteni (de-aici porecla căpătată) a fost un terţiar franciscan şi a murit în 1289 cu reputaţie de sfînt. Sapìa este unul dintre acele personaje danteşti, în jurul cărora analiza critică a oferit rezultatele cele mai diferite, deoarece contrastul ţine chiar de figura ei, oscilînd între polul pămîntesc şi cel divin, între prezenţa netă a păcatului şi prezenţa, la fel de sigură, a remuşcării. Mattalia consideră că se află în faţa unei «bîrfitoare acre şi fudule», în care năravul invidiei încă acţionează, a unui «personaj prin nimic blînd şi amabil», care îşi încheie apariţia cu o replică veninoasă împotriva sienezilor. În schimb pentru Grabher ea îşi arată vechiul caracter păcătos, pentru a-l depăşi într-o nemiloasă autoanaliză, pînă la amărăciunea grotescă a comparaţiei cu mierla, unde se izbeşte cu cea mai adîncă umilinţă, pentru a se linişti apoi în abandonarea întru pacea Domnului şi rugăciunile unui umil «pieptănar». Pentru critic pînă şi ironia finală la adresa sienezilor este blîndă şi învăluită în tristeţe, fără nici o revenire la năravurile răutăcioase pămînteşti, care nu şi-ar găsi locul în seriozitatea Purgatoriului. Dar inspiraţia Poetului este liberă să dezvăluie, în austeritatea structurii penitenţiale, trăsăturile dominante ale caracterului pămîntesc al personajelor sale, să le păstreze parţial natura şi tendinţele (Belacqua încă e leneş, Omberto Aldobrandeschi încă mai are o atitudine trufaşă). Cu atît mai multă îndreptăţire, Poetul va vrea să scoată în relief la Sapìa tonul de ironie muşcătoare, de răutate făţişă, de arţag iute, o caracteristică a sufletului toscan şi care constituie chiar o parte a firii danteşti. Sapìa, prin urmare, nu este «cea mai proeminentă personificare sau alegorie a invidiei, care a fost închipuită vreodată», cum ar vrea Zenatti, ci un caracter puternic, atît în greşeală, cît şi în expiere, spontan şi foarte limbut, dar şi adîncit în căinţă şi în recunoaşterea meritelor celorlalţi; o femeie, consideră Biondolillo, care, deşi păstrîndu-şi feminitatea delicată (Vai, fratele meu), dezvăluie sentimente ferme şi impulsuri făţişe de asprime, dar şi elanuri de înfrăţire şi caritate. Corectează cu hotărîre exprimarea lui Dante (v. 95-96), cu asprime se căieşte de viaţa păcătoasă, intensitatea căinţei o împinge să «lăcrimeze» pentru a-l vedea pe Dumnezeu, rîde cu profundă amărăciune de ea însăşi, care n-a fost înţeleaptă, deşi se numea Sapìa. Consideră smintită invidia împotriva concetăţenilor ei ghibelini şi amintirea înfrîngerii lor nu i se şterge din minte, cum nu se şterge amintirea bucuriei sale în faţa acelui dezastru, a gestului ei orgolios în faţa lui Dumnezeu” (E.A. Panaitescu).

Anonimo_fiammingo

Advertisements