Invidia oarbă (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIII_22

«Dar tu cine eşti, care umbli întrebîndu-ne de starea noastră şi ai ochii deschişi, cum cred, şi vorbeşti suflînd?» (v. 130-132). Duhul penitent s-a interesat apoi de identitatea lui Dante, ce părea om viu. “Tonul se face acum curtenitor: sînt departe cuvintele de mîndrie. Vorbeşte ca o femeie cuminţită şi nu uită formulele din limbajul aristocrat” (T. Di Salvo).

Pg_XIII_23

«‘Ochii’, am spus, ‘îmi vor fi şi mie cusuţi aici, dar numai scurtă vreme, căci nu mare a fost păcatul comis de privirea invidioasă. Mai mare groază-mi ţine sufletul ghemuit în tortura de sub noi, că deja povara de jos mă apasă’» (v. 133-138). Poetul i-a răspuns recunoscînd că şi el se făcea vinovat de invidie, dar într-o mai mică măsură. Un păcat mai apăsător, care îl marca, era cel al trufiei, pedepsit pe cornişa precedentă. “Dante, la fel ca în alte ocazii, nu răspunde la întrebarea precisă a penitentei şi nu spune nimic despre sine, despre persoana sa: se mărturiseşte doar a fi un păcătos inclusiv de invidie, şi face călătoria pentru a participa la suferinţa altora şi a cuceri propria sa libertate. Nu precizează nimic despre circumstanţele călătoriei şi despre motivele pentru care se bucură de privilegiul de-a fi viu în mijlocul morţilor” (T. Di Salvo). “În cîntul invidioşilor se află mărturisirea trufiei lui Dante, trufie de stirpe şi trufie de îndemînare artistică, pe care le va aminti în alte pasaje ale poemului său şi pe care cei mai vechi biografi ai săi au scos-o cu toţii la lumină: «a fost poetul nostru de suflet înalt şi foarte dispreţuitor… Foarte dornic a fost de onoruri şi fală, întîmplător mai multe decît i s-ar fi cuvenit virtuţii sale distinse» (Boccaccio – Viaţa lui Dante)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIII_24

«Şi ea mie: ‘Dar cine te-a condus aici printre noi, de crezi că te mai întorci jos?’ Şi eu: ‘Acesta care-i cu mine şi nu scoate o vorbă. Şi sînt viu; de aceea cere-mi, suflet ales, de vrei să-mi mişc pentru tine acolo picioarele muritoare’» (v. 139-144). Sapìa a vrut să afle cine l-a însoţit pînă acolo, dacă Dante îşi închipuie că mai poate reveni pe o cornişă anterioară din Purgatoriu. Poetul i-a răspuns că este viu şi a fost călăuzit acolo de Virgiliu, care i-a rămas tăcut alături. Apoi s-a oferit să-i vină în sprijin sufletului penitent, după ce se va întoarce în lumea vie. “Dialogul reia motive deja obişnuite: întrebări şi răspunsuri despre condiţia penitenţilor sau a lui Dante, cererea şi oferta de rugăciuni şi pomeniri. Doar că aici Dante se propune să obţină pomenirile. (…) Dar cînd totul pare a se îndrepta spre o situaţie de umilinţă creştină, dă buzna firea capricioasă a femeii, care aduce din nou atenţia cititorului asupra personajului, a complexităţii sale şi a dificultăţii noastre de a-l include într-o sinteză unică şi o interpretare liniară” (T. Di Salvo).

Miniatura_Biadaiolo

Advertisements