Lectura lui Dante

Laszlo Alexandru

Month: April, 2016

Fumurile furiei (8)

Pg_XVI_22

«Poţi spune azi că biserica de la Roma, fiindcă a amestecat două puteri, cade-n noroi şi se pîngăreşte pe sine şi povara ei’. ‘Vai, dragă Marco’, am spus, ‘limpede explici; şi acum pricep de ce urmaşii lui Levi au fost excluşi de la moştenire» (v. 127-132). Uzurparea celor două puteri într-o singură autoritate administrativă a provocat prăbuşirea Bisericii de la Roma. Dante a confirmat observaţiile aspre formulate de Marco Lombardo, prin recursul la Biblie: şi acolo tribul leviţilor, din care proveneau sacerdoţii, a fost îndepărtat de la proprietăţile materiale. “Cade-n noroi: ca un cal prea încărcat; şi căzînd, se murdăreşte pe sine, propria sa demnitate, dar şi bagajul pe care a vrut să-l poarte (povara), adică demnitatea imperială” (Chiavacci Leonardi). “Au fost excluşi: membrii tribului lui Levi (cărora în Israel le era încredinţat sacerdoţiul) au fost excluşi de la dreptul de a poseda sau moşteni vreo parte din Ţara Făgăduinţei. Legea divină aici citată (Numeri 18, 20) este inclusă şi în Monarchia, împreună cu preceptul lui Isus (Matei 10, 9-10), ca temelie a tezei danteşti prin care Bisericii nu i s-a încredinţat de către Dumnezeu puterea temporală (cf. Monarchia III, XIII, 4 şi 5)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVI_23

«Dar care Gherardo zici că a rămas înţelept prin lumea stinsă, ca reproş pentru veacul sălbatic?’ ‘Ori vorba ta mă-nşală, ori mă-ncearcă’, mi-a răspuns el; ‘căci, vorbindu-mi în toscană, se pare că de bunul Gherardo nimic nu ştii» (v. 133-138). Dante a cerut detalii suplimentare despre identitatea lui Gherardo, pe care Marco Lombardo l-a amintit printre cei trei bătrîni virtuoşi din Lombardia. Interlocutorul s-a mirat că mai poate exista vreun toscan care să nu-l cunoască pe acela. “Numele lui Gherardo da Camino probabil că era foarte cunoscut în Toscana, fiindcă îl ajutase pe Corso Donati în luptele sale împotriva Albilor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_24

«Cu altă poreclă nu-l cunosc, decît de l-aş lua după fata lui, Gaia. Domnul fie cu voi, căci nu vă mai însoţesc. Vezi lumina care prin fum deja sclipeşte, iar eu trebuie să plec – îngerul e acolo – înainte să-i ies în faţă’. Aşa s-a-ntors şi alta n-a mai vrut s-audă» (v. 139-145). Gherardo putea fi mai bine cunoscut prin analogie cu fiica lui, numită Gaia. După aceste ultime precizări, întrucît se zărea deja prin fum strălucirea următorului înger, cu care păcătosul nu avea voie să se întîlnească, Marco Lombardo s-a despărţit brusc de cei doi călători. “Despre Gaia ştim doar că s-a măritat cu Tolberto da Camino şi a murit în 1311. După unii comentatori a fost foarte cunoscută pentru cinstea şi virtuţile ei, iar Dante ar aminti-o pentru a sublinia şi mai mult faima tatălui ei; după alţii, a fost celebră pentru frumuseţea şi viciile ei, iar în acest caz Dante ar scoate la lumină încă o dată corupţia de la curţile din Italia de nord şi degenerarea fiilor, în comparaţie cu părinţii; această a doua interpretare, incluzîndu-se mai uşor în discursul polemic al lui Marco, este cea mai acceptabilă” (E.A. Panaitescu). “Versul de încheiere are trăsătura bruscă şi decisă ce caracterizează încă de la început figura acestui excepţional interlocutor” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_romanica3

Advertisements

Fumurile furiei (7)

Pg_XVI_19

«Unul l-a stins pe altul; şi s-a unit spada cu cîrja, iar una cu alta, împreună silnic, se duc la pieire; căci laolaltă unul de altul nu se teme: de nu mă crezi, gîndeşte-te la roade, că orice iarbă se cunoaşte după sămînţă» (v. 109-114). Papa a uzurpat puterile Împăratului şi şi-a arogat dreptul de a guverna prin forţă viaţa social-politică. Această decizie a produs consecinţe dezastruoase: anularea separaţiei puterilor conduce la nerespectarea legilor. Pentru a se pricepe cauzele întregului mecanism degradat, este de-ajuns să se urce înapoi cu mintea, de la analiza efectelor concrete, din planul vieţii cotidiene. “În prima parte a discursului său Marco a confirmat dezordinea în care se găsea societatea pe vremea lui Dante; în partea a doua îi arată cauza în faptul că Biserica a reunit nelegitim în sine două puteri: cea temporală şi cea spirituală. În acest context Dante propune soluţia sa: cele două puteri trebuie să se menţină autonome în sfera proprie şi să se implice pentru a realiza fericirea pămîntească şi cea eternă a oamenilor” (T. Di Salvo). “Orice iarbă: este un citat evanghelic din Luca 6, 44: «Orice pom se cunoaşte după roada lui. Nu se strîng smochinele din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini»” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVI_20

«În ţinutul scăldat de Adige şi Pad, se găseau de obicei virtuţi şi curtenie, înainte ca Frederic să se ia la harţă: azi poate trece pe-acolo cine vrea, de ruşine să mai vorbească ori să-i întîlnească pe cei buni» (v. 115-120). În Lombardia, străbătută de cele două ape, Adige şi Pad, valorile nobile erau foarte răspîndite înainte de conflictul lui Frederic al II-lea cu puterile papale. Ulterior toate încercările de-a mai găsi oameni virtuoşi în acel ţinut au devenit zadarnice. “Virtuţile şi curtenia au dispărut din Italia de nord, într-un moment istoric precis (prima jumătate a sec. al XIII-lea, care a coincis cu perioada luptelor aspre dintre Comune, aţîţate de Biserică, şi Împăratul Frederic al II-lea, a cărui autoritate acestea nu mai voiau s-o recunoască” (E.A. Panaitescu). “Războiul dintre Frederic şi Biserică, din prima jumătate a secolului (război purtat mai ales pentru dominaţia politică în Italia, cum a înţeles-o Dante cu acuitate), a provocat de fapt, prin divizarea cetăţilor în guelfe şi ghibeline, nenorociri şi doliu în toată Italia. Astfel a scris cronicarul Salimbene da Parma: «Toate facţiunile, discordiile, împărţirile şi blestemele mai sus amintite, în Toscana ca şi în Lombardia, în Romagna ca şi în Marca Anconetana, în Marca Trevigiana ca şi în toată Italia, au fost din pricina lui Frederic…» (Cronica, p. 550). Dante aruncă totuşi vina pentru întregul dezastru nu pe împărat, ci pe Biserica de la Roma (v. 127), care a uzurpat o putere care nu i se cuvenea. Pentru el puterea legitimă asupra Italiei îi aparţine de drept şi prin voinţă divină doar Imperiului; şi dacă în altă parte îi ceartă pe împăraţi, este doar fiindcă ei nu vor să-şi asume greutatea unei asemenea obligaţii (VI, v. 97-114)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVI_21

«Sigur că mai sînt trei bătrîni, prin care vechea vreme o ceartă pe cea nouă, dar abia aşteaptă ca Dumnezeu să-i cheme la viaţă mai bună: Corrado da Palazzo şi bunul Gherardo şi Guido da Castello, mai cunoscut cu porecla franceză, simplul Lombard» (v. 121-126). Din vechea generaţie virtuoasă mai trăiesc doar trei bătrîni, care să-i certe pe cei tineri pentru păcatele lor. “Revine motivul biblic al puţinilor oameni drepţi, care au mai rămas în cetăţile corupte; cf. Infern VI, v. 73: Drepţi sînt doi…” (Chiavacci Leonardi). “Corrado da Palazzo, nobil din Brescia, a fost vicarul lui Carol I de Anjou la Florenţa în 1277, iar doi ani mai tîrziu i-a condus pe concetăţenii săi împotriva cetăţii Trento; în fine la 1288 a fost podestà de Piacenza. Mai trăia în 1300. Gherardo da Camino, a cărui familie a cuprins domeniul Ezzelini, a fost căpitan la Belluno şi Feltre; apoi a dobîndit conducerea cetăţii Treviso din 1283 pînă în 1306, an al morţii sale. Guido da Castello, ghibelin ţinînd de una din ramurile familiei dei Roberti din Reggio Emilia, născut în 1235, mai trăia în 1315. Izgonit de guelfi, s-a adăpostit la curtea Scaligeri din Verona, unde probabil că l-a cunoscut Dante, care în Convivio (IV, XVI, 6) vorbeşte despre el cu admiraţie. Porecla simplul Lombard dobîndeşte importanţă prin faptul că, pentru francezi, «lombard» însemna italian viclean şi zgîrcit, implicat în negustorie, iar «simplu», în termeni francezi, era sinonim cu loial, cinstit” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_romanica5

Fumurile furiei (6)

Pg_XVI_16

«Întîi dă de gustul unui mic bine; aici se păcăleşte şi după el aleargă, dacă un frîu sau un ghid nu-i abat elanul. Deci trebuie legea pusă ca frîu; trebuie să fie un rege, care să vadă măcar turnul cetăţii drepte» (v. 91-96). Sufletul naiv, neştiutor, se lasă înşelat de orice bun lumesc mărunt şi aleargă după el. De aceea este nevoie de legi, care să ghideze necunoaşterea, se impune activitatea legiuitoare a împăratului, care să îndrume pe calea corectă (turnul cetăţii drepte). “Sufletul primeşte, în momentul creaţiei, potenţial toate capacităţile, dar nu are maturitate de cunoaştere şi de voinţă spre a le exprima şi a le aplica în mod corect: pentru a remedia erorile datorate lipsei de maturitate intervine ghidul” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_17

«Legile există, dar cine le urmează? Nimeni, căci păstorul ce călăuzeşte ştie rumega, dar n-are unghii despicate; deci lumea, ce-şi vede călăuza la acelaşi bun rîvnind de care şi ea e avidă, de-acolo paşte şi mai multe nu cere» (v. 97-102). Problema stă nu în inexistenţa legilor, ci în nerespectarea lor. Legile sînt încălcate fiindcă nu există o separare a puterilor (păstorul n-are unghii despicate). Papa a uzurpat puterea temporală a Împăratului. Poporul, văzînd că şi călăuza spirituală supremă rîvneşte la bunurile pămînteşti, îşi închipuie că aceea este valoarea care trebuie urmată şi apreciată. “În două pasaje din Biblie (Leviticul 11, 3-8; Deuteronomul 14, 6-8) este amintită interdicţia lui Moise către evrei de-a se hrăni din animale care nu sînt rumegătoare şi n-au unghia de la picior despicată. Această prescriere din Vechiul Testament a fost interpretată în Evul Mediu în sens alegoric. Potrivit Sfîntului Toma (Summa Theologica II, I, CII, 6) «unghia despicată înseamnă… discernămîntul între bine şi rău; rumegarea, meditaţia la Scripturi şi înţelegerea lor sănătoasă». Reluînd pasajele din Convivio şi Monarchia, Maccarrone oferă o explicaţie plauzibilă pentru terţina 97-99, după ce a respins interpretarea tradiţională care, pe urmele lui Pietro Alighieri, vedea în simbolul unghiilor despicate capacitatea, negată pontifului, de a face deosebirea dintre lucrurile temporale şi cele spirituale. După ce i se recunoaşte – scrie Maccarrone – păstorului ce călăuzeşte prerogativa de a explica Sfînta Scriptură (ştie rumega), îi este însă negată, cu vioiciunea expresivă a simbolului biblic, capacitatea de «a stăpîni legea», indicîndu-se cauza: nu are unghii despicate, «discretio inter bonum et malum» (discernămînt între bine şi rău) care-i aparţine împăratului, ce poate «arăta şi porunci legile». Dante afirmă aşadar, prin intermediul cuvintelor lui Marco Lombardo, nevoia unei separaţii ferme şi a unei autonomii reciproce între jurisdicţia Papei şi cea a Împăratului” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_18

«Vezi bine că proasta cîrmuire este motivul care a ticăloşit lumea, şi nu firea care-ar fi în voi coruptă. Obişnuia Roma, ce-a făurit lumea bună, să aibă doi sori, ce arătau un drum şi altul, al lumii şi al Domnului» (v. 103-108). Marco Lombardo i-a atras atenţia călătorului Dante că guvernarea greşită a Papilor a adus corupţia în lume, şi nu influenţa astrelor. Odinioară la Roma existau două autorităţi diferite: cea temporală şi cea spirituală. “Şi imaginea cu cei doi sori este de origine biblică. Aşa este descrisă în Geneză (1, 16) crearea soarelui şi a lunii: «Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpînească noaptea». În Evul Mediu simbolul celor «doi luminători» a slujit pentru a desemna cele două autorităţi supreme de pe pămînt, Împăratul şi Papa, şi a fost amplu folosit în tratatele adepţilor Împăratului şi ale adepţilor Papei. Dante însuşi a recurs la el în scrierile sale teoretice. Aici simbolul dobîndeşte o concreteţe şi o dimensiune mai ales lirică. Cei «doi luminători», transferaţi într-un plan de profetism fierbinte, de viziune concretă, se preschimbă, în cuvintele pătimaşe ale lui Marco Lombardo, în doi sori. Teoretizarea abstractă din tratatele medievale ajunge astfel într-un tablou de fatalitate cosmică, de răsturnare apocaliptică a oricărei legi naturale: un soare, care ar trebui să fie singura sursă de lumină, a stins celălalt soare, a devenit motiv de întunecare, de nedorită confuzie între sisteme ce nu pot fi reduse unul la celălalt (s-a unit spada cu cîrja), în dispreţ faţă de legile stabilite de Dumnezeu, faţă de logica intrinsecă a lucrurilor. După ce-a plasat într-un trecut îndepărtat şi nedeterminat, într-o vîrstă fericită, a cărei memorie pare a se fi pierdut, într-o climă mitică (obişnuia Roma…) vremea în care doi sori luminau armonios calea omenirii, vorba lui Marco Lombardo devine aspră, trădează o suferinţă profundă, o groază înfricoşată în faţa întîlnirii nefireşti dintre spadă şi cîrjă, insistă îndurerat pe ideea acestei monstruoase împletiri (s-a unit spada cu cîrja… căci laolaltă…)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_romanica4

Fumurile furiei (5)

Pg_XVI_13

«Cerul vă porneşte mişcările; nu zic pe toate, dar şi dacă aş zice, lumina vă e dată pentru bine şi blestemăţie, şi libera voinţă; care, dacă îndură-n primele lupte cu cerul, apoi le învinge pe toate, de bine se hrăneşte» (v. 73-78). Astrele influenţează tendinţele psihologice elementare ale oamenilor. Dar ei sînt înzestraţi cu inteligenţă şi liber arbitru. Dacă le orientează corect, oamenii sînt în măsură să învingă impulsurile astrale. “Dante îmbină – dezvoltînd-o în modalităţile şi conform soluţiilor formulate de Sfîntul Toma şi acceptate de toată filosofia scolastică – problema raportului dintre principiul de liber arbitru şi teoria influenţei cerurilor asupra acţiunilor omeneşti, teorie căreia gîndirea medievală îi recunoştea un caracter ştiinţific, reluînd abordări din lumea clasică. Dacă oamenii, după un principiu determinist, consideră că lumea întreagă şi aşadar acţiunile lor sînt ghidate de influenţele astrale, ei distrug orice posibilitate de opţiune liberă între bine şi rău, adică liberul arbitru, şi elimină temeliile justiţiei divine, care distribuie pedepsele şi recompensele pe baza acelei posibilităţi, la îndemîna fiecăruia, de a acţiona liber. În realitate cerurile determină în fiinţele umane doar impulsurile, instinctele, ceea ce, cu un termen modern, am numi statutul psiho-fiziologic, deoarece capacitatea raţiunii de a discerne binele de rău şi voinţa necondiţionată de a urma una sau alta nu sînt supuse nici unei influenţe directe din partea astrelor, raţiunea şi voinţa ţinînd de viaţa intelectivă a sufletului, asupra căreia, conform Sfîntului Toma, acele influenţe nu pot acţiona. Sufletul, fiind unit cu trupul, mai precis cu o parte instinctivă şi iraţională, trebuie să lupte împotriva poftelor inferioare, determinate de ceruri (primele lupte cu cerul) şi ajutorul ştiinţei, prin intermediul filosofiei şi al teologiei, îi va permite victoria finală. Numai în faţa lui Dumnezeu, care este o forţă şi o natură mai presus de astre, omul trebuie să-şi recunoască dependenţa, păstrîndu-şi însă libertatea de opţiune, care tocmai de Dumnezeu a fost creată (vă dă mintea în voi)” (E.A. Panaitescu). “După demonstraţia prin absurd, vine explicaţia cum stau lucrurile de fapt: influenţele cereşti dau un prim impuls, o înclinaţie spre afecţiunile sufletului. Se credea de fapt că astrele pot influenţa tot ce e fizic, adică instinctele, cum spune Sfîntul Toma, mişcările «afecţiunii interioare». Dar voinţa omului este spirituală, întrucît face parte din sufletul intelectiv şi prin urmare nu este supusă acestei influenţe. Rezultă că voinţa are mereu puterea de a domina instinctele: «nimeni nu împiedică pe vreun om să reziste patimilor, prin intermediul liberului arbitru» (Summa theol. I, q. 115, a. 4)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVI_14

«Faţă de o mai mare putere şi o mai bună natură, liberi vă aflaţi; şi ea vă dă mintea în voi, de care cerul nu se grijeşte. Deci, dacă lumea de azi rătăceşte, în voi stă cauza, în voi întrebarea; şi acum îţi voi spune deschis lucrurile» (v. 79-84). Oamenii sînt liberi în faţa astrelor, pe care le domină prin forţa intelectului şi prin natura umană; ei sînt datori cu supunere doar în faţa lui Dumnezeu. De aceea, rătăcirile din lumea politică medievală nu se datorează unei predestinări, ci sînt rezultatul opţiunii greşite a oamenilor. “Aici se încheie prima parte a discursului lui Marco: dacă este adevărat că oamenii sînt liberi, răspunderea pentru degradarea morală a societăţii trebuie să le fie atribuită lor, nu astrelor, care au asupra omului o putere limitată. (…) Nu se poate concepe o libertate care în acelaşi timp e nu doar dependenţă, dar şi supunere în faţa unei voinţe externe. Dar raportul teologic dintre Dumnezeu şi om nu trebuie gîndit ca o subordonare, pe care un superior i-o impune celui inferior. Mai curînd Dumnezeu trebuie văzut ca precedînd toate lucrurile, inclusiv libertatea omului, care se desfăşoară şi se exercită în cadrul unui sistem ordonat dinainte de către alţii. Pentru noi nu este limpede acest raport, fiindcă sîntem tentaţi să ne gîndim la libertate ca la un fapt complet autonom. Dar era clar pentru Dante, care îl accepta ca pe o axiomă a credinţei. Iar credinţa impunea să fie închipuit, în acelaşi timp, un Dumnezeu care pe toate le organizează şi le defineşte, precum şi un om care, în ciuda tuturor, este liber (chiar supunîndu-se voinţei divine)” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_15

«Iese din mîna lui, care-l iubeşte, înainte de-a fi, ca pruncul ce plîngînd şi rîzînd se joacă, sufletul prostuţ, ce ştie doar că, împins de-un vesel creator, cu drag se-ntoarce la ceea ce-l înveseleşte» (v. 85-90). Sufletul omului se naşte, glumeţ şi jucăuş, în mîna lui Dumnezeu, care îl iubeşte. Influenţat de bucuria creatorului său, duhul caută instinctiv bucuriile din lume. “Sufletul, tot conform doctrinei tomiste, după ce a fost creat de Dumnezeu (iese din mîna lui), care îl contemplă din totdeauna în gîndul său, chiar înainte ca acela să existe şi se complace în frumuseţea lui (îl iubeşte), intră în lume fără nici o cunoaştere, deschis la orice impresie, dar pregătit, prin natura sa, căci a fost plăsmuit de Supremul bine şi Suprema bucurie, să se îndrepte spre ceea ce îi provoacă plăcere sau bucurie. De aceea se întîmplă că, după ce s-a apropiat de vreun bine pămîntesc, îl urmează, «şi pentru că prima sa cunoaştere este imperfectă, căci nu e pricepută şi nici călăuzită de învăţătură, bunurile mici i se par a fi mari» (Convivio IV, XII, 16). De aceea este necesară intervenţia legii şi a autorităţii imperiale: ele, reglementînd convieţuirea umană, realizează în lume dreptatea care, aducînd pacea, constituie baza necesară pentru a se dobîndi perfecţiunea umană. Din cîte afirmă Dante în Convivio, doar împăratul ar fi în măsură să aducă dreptatea pe pămînt, fiind liber de lăcomia care-i împinge pe oameni la abuzuri, înşelătorii, războaie. Justiţia este desemnată simbolic, în v. 96, ca turnul cetăţii drepte. Aceasta din urmă este augustiniana civitas Dei, pe care mulţi interpreţi au vrut s-o identifice cu împărăţia cerurilor, prin analogie cu cele afirmate în v. 95 din cîntul XIII al Purgatoriului. În realitate, cum notează îndreptăţit Maccarrone bazîndu-se pe un pasaj din De Civitate Dei, acea civitas de care vorbeşte Sfîntul Augustin «îşi are pe pămînt prima sa fază». Cetatea dreaptă trebuie să fie aşadar interpretată ca sistemul politic ideal, care le permite oamenilor să ajungă la gradul maxim de perfecţiune pe pămînt şi îi predispune, indirect, la fericirea eternă” (E.A. Panaitescu). “Acest început fericit este unul din marile exemple despre felul în care poezia dantescă poate reprezenta pe viu, dîndu-le formă, frumuseţea, vraja, evenimentele lumii metafizice sau morale. Mulţi pictori au înfăţişat crearea trupului uman; aici este ilustrată crearea sufletului. Acel prunc nevinovat şi necunoscător, care aproape că alunecă din mîinile celui care îl contemplă cu dragoste din eternitate, are nemaipomenita prospeţime şi candoare a ceea ce se naşte în sfera spirituală şi totodată pofta riscantă de autonomie şi libertate, caracteristică celui care nu cunoaşte pericolele” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_romanica2

Fumurile furiei (4)

Pg_XVI_10

«Întîi era simplă, şi-acum s-a făcut dublă prin vorba ta, care mă face sigur, acum şi înainte, de care o leg laolaltă. Lumea e într-adevăr lipsită de orice virtute, cum îmi spui, şi de multă răutate-i acoperită; dar te rog să-mi arăţi motivul, încît să-l văd şi să-l arăt altora; fiindcă în cer unul, şi altul aici jos îl găseşte’» (v. 55-63). Îndoiala a fost stîrnită în mintea lui Dante de cuvintele lui Guido del Duca, dar acum ea a sporit prin cele auzite de la Marco Lombardo. Nedreptatea şi ticăloşia s-au generalizat pe faţa pămîntului – dar care să fie cauza pentru acest fenomen? Unii pun explicaţiile pe seama hotărîrilor luate în ceruri, alţii pe seama faptelor din viaţa cotidiană. “Guido del Duca (cîntul XIV, v. 29 sqq.) a deplîns corupţia lumii, cu referire concretă la Romagna şi Toscana, lăsînd neclar dacă această situaţie depinde de influenţa cerurilor sau de acţiunile umane (cf. v. 37-39) şi provocînd o îndoială în sufletul lui Dante, îndoială care acum, la judecata asemănătoare a lui Marco (v. 48), devine încă mai profundă şi problematică” (E.A. Panaitescu). “Există un aspect incontestabil şi anume corupţia care se răspîndeşte în lume: cum poate fi oprită şi învinsă? Aceasta este întrebarea poetului, dar aici se află şi sensul călătoriei, al întregii Comedii. Să-i cunoaştem motivul înseamnă să găsim punctul nodal al problemei, pentru a declanşa reconstrucţia acelor valori pe care le reprezintă Marco Lombardo. Referinţa la astre are un sens profund şi important, dacă o plasăm în contextul culturii medievale, cînd astrologia – şi anume influenţa pe care astrele o exercită asupra oamenilor, asupra tendinţelor fundamentale şi chiar asupra destinului lor – era considerată un semn ordonator şi providenţial al divinităţii. În ultimă instanţă, astrologia ne oferă certitudinea chiar raţională că viaţa noastră, în toate momentele sale, este călăuzită de Dumnezeu, chiar dacă El se slujeşte de astre ca mijloc de comunicare cu fiinţele omeneşti” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_11

«Suspin înalt, pe care durerea l-a strîns în ‘vai!’, a scos întîi; şi-apoi a început: ‘Frate, lumea e oarbă, iar tu chiar că vii din ea» (v. 64-66). Marco a reacţionat suspinînd la naivitatea lumii şi, implicit, a lui Dante. “Nu este un reproş, ci o constatare amară şi o confirmare a atitudinii pesimiste a lui Marco. Faptul că nimic nu s-a schimbat şi că lumea continuă să trăiască în eroare şi în tentativa de a se dezvinovăţi mereu o arată întrebarea acestui om viu, ce pare să mai admită implicit o concepţie deterministă şi să-i scutească pe oameni de orice vină. Există o orbire nu doar morală, ci şi intelectuală, în planul cunoaşterii” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_12

«Voi ce trăiţi toate motivele le căutaţi aici sus în cer, de parcă toate s-ar mişca de la sine din nevoie. De-ar fi aşa, în voi ar fi distrus liberul arbitru şi n-ar fi dreaptă bucuria pentru bine, iar pentru rău durerea» (v. 67-72). Este o eroare să se pună cauza tuturor lucrurilor pe seama hotărîrilor din ceruri. Dacă ar fi aşa, n-ar mai exista liberul arbitru şi oamenii n-ar putea alege nestingherit între bine şi rău. “Problema fundamentală pe care şi-o pune aici Dante este următoarea: dacă astrele influenţează oamenii, ei nu sînt liberi; în funcţie de o anumită influenţă, omul nu poate acţiona decît într-un anumit mod. Consecinţă morală extrem de gravă: dacă el nu e liber, binele pe care-l face nu este meritul său, răul pe care-l face nu e răspunderea sa. Bazele moralei umane, naturale, şi ale moralei religioase dispar. Aceeaşi problemă Dante şi-o ridică de mai multe ori, în termeni foarte generali, plasînd adică voinţa omului în relaţie directă cu Providenţa divină: dacă aceasta a prevăzut şi a ordonat totul, de la început, ar trebui să excludem libertatea, adică responsabilitatea umană: ne-am mîntui şi am fi damnaţi după voinţa divină, pe care faptele noastre, bune sau rele, n-o pot schimba. Pe acest punct fundamental se bazează cele mai grave erezii” (U. Bosco). “Demonstraţia se face prin absurd (de la premisă se ajunge la o concluzie absurdă, nedreptatea lui Dumnezeu), dar ultima frază dă de înţeles că omul n-ar mai avea nici o posibilitate de a face binele sau răul; el şi-ar urma instinctul, cum fac animalele” (Chiavacci Leonardi).

miniatura_romanica1

Fumurile furiei (3)

Andrea_Bonaiuto3

Pg_XVI_7

«Atunci am început: ‘Cu acea faşă pe care moartea o desface mă duc în sus, şi-am venit aici prin jalea infernală. Iar dacă Domnul m-a închis în harul său, încît vrea ca eu să-i văd curtea, cum în vremea modernă nu se face» (v. 37-42). Poetul îi relatează că străbate Purgatoriul, avînd încă trup muritor, după ce-a parcurs Infernul. Va merge în Paradis, cu ajutor de la harul lui Dumnezeu, cum nu s-a mai văzut. “Călătoria prin lumea de după moarte i-a fost permisă doar lui Enea (cf. Virgiliu, Eneida, cîntul VI) şi Sfîntului Pavel (A doua epistolă către Corinteni), după cum Dante a amintit-o deja în cîntul II al Infernului (v. 13 sqq.)” (E.A. Panaitescu). “Dante îşi justifică prezenţa în ceea ce furiosul a numit fumul nostru, printr-o vorbire împodobită şi măsurată. Se remarcă perifraza prin care este desemnat trupul (faşă pe care moartea o desface), concepută în analogie tonală cu simbolul fumului furiei, pentru a sugera legătura strînsă dintre realitatea trupească şi patimi (trupul «înfaşă» realitatea simplă şi transparentă a sufletului şi îi face anevoioase opţiunile, călătoria noastră în această viaţă; de fapt cei vii – va spune interlocutorul său, explicitîndu-i motivul – sînt orbi); acesteia îi răspunde, prin contrapunere, metafora «închiderii» Harului divin (dacă Domnul m-a închis în harul său), închidere ce nu ascunde şi nu rătăceşte, ci dezvăluie şi conduce spre bine. Peroraţia lui Dante, aşa nobil impregnată de motive îndepărtate de orice referinţă contingentă, în final se însufleţeşte, exprimă o nerăbdare personală, dorinţa acută de-a fi luminat de cuvintele interlocutorului (dar spune-mi-o şi spune-mi), aproape o nelinişte de-a afla un adevăr grav şi solemn. La repetiţia din v. 44 răspunde simetric cea din v. 46. Cuvintele lui Marco Lombardo îşi menţin o concizie laconică şi contribuie la izolarea, într-o lumină de sobrietate demnă, a acestui personaj: «S-ar zice – observă Momigliano – că este o anticipare psihologică, la fel ca atitudinea meditativă şi solemnă a lui Sordello înainte de digresiunea politică»” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_8

«nu-mi ascunde cine ai fost înainte de moarte, dar spune-mi-o şi spune-mi de merg bine spre trecătoare; iar vorbele tale să ne fie însoţitoare’. ‘Lombard am fost şi m-am numit Marco: rostul lumii l-am ştiut şi-acea valoare am iubit-o la care azi nimeni nu mai întinde arcul» (v. 43-48). Dante a insistat să afle cu cine stătea de vorbă şi de asemeni a vrut să ştie dacă drumul pe care el a pornit era bun. Celălalt şi-a spus numele şi s-a prezentat pe scurt: a trăit în Lombardia, la diverse curţi nobiliare, s-a priceput la activităţile politice şi a iubit virtuţi ca nobleţea şi curajul, spre care nimeni nu mai tindea. “Marco a trăit în a doua jumătate a sec. al XIII-lea şi a fost un curtean de mare înţelepciune, cu suflet nobil şi mîndru, gata să-i judece dispreţuitor, pentru viciile lor, pe boierii puternici la curtea cărora trăia. Acestea sînt veştile pe care ni le-au transmis vechii comentatori, istoricii şi culegerile de nuvele, fiindcă nu ştim nimic altceva despre viaţa lui. Anonimul Florentin afirmă că a aparţinut familiei veneţiene Lombardo sau Lombardi, pe cînd Ottimo, urmat de ceilalţi comentatori vechi şi de toţi cei moderni, consideră că lombardo indică locul naşterii sale; de altfel un asemenea adjectiv în Evul Mediu era folosit pentru a desemna toată Italia de nord” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_9

«Pentru a urca mergi drept înainte’. Astfel a răspuns şi a adăugat: ‘Te rog ca pentru mine să te rogi, cînd sus vei fi’. Şi eu lui: ‘Mă leg pe cinstea mea să fac ce-mi ceri; dar mă frămînt pe dinăuntru într-o îndoială, dacă nu mi-o lămuresc» (v. 49-54). Marco i-a confirmat că se află pe calea cea bună şi l-a rugat pe Dante să se roage pentru el, la sfîrşitul călătoriei. Poetul îi promite că îl va ajuta cu rugăciune sale, dar îl roagă să-i lămurească o altă neclaritate. “În mod constant în Comedie şi mai ales în a doua şi a treia cantică, apariţia unui dubiu îl face pe poet să îndepărteze de la sine orice altă temă: încă o dată prin această tehnică remarcăm că adevăratul protagonist al Comediei este Dante cu interesele, problemele, îndoielile şi perspectivele sale; toate se învîrt în jurul lui şi al motivelor călătoriei sale” (T. Di Salvo).

Andrea_Bonaiuto2

Fumurile furiei (2)

Pg_XVI_4

«Toate cu ‘Agnus Dei’ începeau; o vorbă era în toate şi un mod, încît părea între ele o mare armonie. ‘Acelea sînt spirite, maestre, pe care le aud?’, am zis eu. Şi el mie: ‘Adevărat pricepi şi nodul furiei umblă să-l sloboade’» (v. 19-24). Duhurile recitau o rugăciune care începea mereu cu aceleaşi cuvinte şi le pronunţau în cor, într-o bună înţelegere. La întrebarea lui Dante, Virgiliu i-a confirmat că erau suflete care ispăşeau păcatul de furie. “Rugăciunea pe care sufletele o recită sau o cîntă este cea liturgică Agnus Dei, care, în timpul slujbei, este repetată de trei ori pentru a-i cere lui Cristos-Mielul Domnului, ce s-a jertfit pentru omenire (Ioan 1, 29), milostivenia (în primele două versete) şi pacea (în ultimul). Duhurile care în timpul vieţii s-au lăsat purtate spre violenţă şi vrajbă de către furie, care nu s-au mai călăuzit cu frîiele raţiunii pentru a urmări scopuri morale, apar, prin pedeapsa echivalenţei, înconjurate de un fum dens, iar vocile lor, în cel mai perfect acord (mare armonie) solicită, în locul duşmăniei şi al luptelor de odinioară, pacea şi milostivenia. O eficientă contrapunere se stabileşte între tema fumului furiei – patimă care blochează orice formă de comunicare, de iubire – şi cea a corului penitenţilor. (…) Duhurile afirmă acum – elogiind, în cadenţele imnului latin, jertfa voluntară a Fiului lui Dumnezeu – pozitivitatea fertilă, inepuizabilă, a durerii. În terţinele 16-18 şi 19-21, orice detaliu este atenuat, orice formă stridentă de individualism este abolită (eu auzeam voci şi fiecare părea… încît părea…). Poetul ezită să definească în termeni prea decişi consistenţa fizică, sensibilă, a formelor auzite de el; accentul se pune pe datele interioare, pe blîndeţea şi unanimitatea sentimentelor, pe armonia obţinută prin renunţare şi dăruire” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_5

«‘Dar tu cine eşti, ce fumul nostru-l spinteci şi de noi vorbeşti de parc-ai împărţi încă timpul după calende?’ Aşa ne-a spus o voce; la care maestrul meu a zis: ‘Răspunde şi întreabă dacă pe aici se merge în sus’» (v. 25-30). O voce neaşteptată l-a luat la întrebări pe Dante, care din felul de-a vorbi părea om viu. Călăuza l-a sfătuit să accepte dialogul şi să se intereseze dacă mergeau pe calea bună pentru a urca pe munte. “Spectacolul se animă, se îndreaptă spre o mişcare dramatică. Răspunsul blînd al lui Virgiliu este urmat de vorbele aproape sfidătoare, mînioase, pe care unul dintre spirite i le adresează lui Dante. Expresia dar tu cine eşti este aceeaşi cu care, în Infern, Bocca degli Abati i s-a adresat Poetului (XXXII, 88). Sufletul care a pronunţat-o aici încă nu s-a eliberat de nodul furiei. Efectul acestei apostrofe (v. 25) este sporit de aliteraţia aspră, care ocupă al doilea hemistih (fendi exprimă energic consistenţa materială pentru fummo, funcţia sa de obstacol în calea penitenţei), precum şi opoziţia dintre tu şi nostro (fumul, instrument de purificare, îi apare spiritului ca un privilegiu la care un om viu n-ar trebui să aibă dreptul). De aici impresia că acest suflet îl consideră pe Dante ca pe un intrus ce trebuie respins; un ton asemănător a avut – dar fără suficienţa ce caracterizează primele cuvinte ale furiosului – apostrofa lui Caton către cei doi călători abia ieşiţi din valea infernală” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_6

«Şi eu: ‘Vai, creatură ce te cureţi, spre a redeveni frumoasă pentru cel ce te-a făcut, o minune vei auzi, de mă urmezi’. ‘Te voi urma cît mi-e permis’, a răspuns; ‘şi dacă să vedem fumul nu ne lasă, auzul ne va ţine legaţi în schimb’» (v. 31-36). Dante îl îndeamnă pe spiritul care se purifică, în vederea ascensiunii spre Paradis, să-l însoţească pentru a-l asculta. Celălalt îl asigură că-i va sta aproape, atîta vreme cît îi va fi permis; dacă nu se pot vedea, totuşi ei se aud. “Călătoria lui Dante, ca orice expediţie purificatoare, are rostul redobîndirii unei frumuseţi originare, o reconstituire a chipului autentic pe care însă păcatul l-a acoperit, l-a mascat” (T. Di Salvo). “Sufletele furioşilor nu pot ieşi din ceaţa care le înfăşoară, decît după recîştigarea purităţii originare” (T. Di Salvo).

Jan_Van_Eyck

Fumurile furiei (1)

Miniatura_fiorentina1

Călătorii merg orbiţi prin fumul înţepător. Întîlnirea cu Marco Lombardo. Care e cauza răului din lume? Cerul ne creează, dar ne lasă liberul arbitru. Sufletul jucăuş are nevoie de legi şi stăpîni. Amestecul puterii religioase în puterea civilă conduce la dezastru.

Pg_XVI_1

«Beznă de iad şi noapte fără stele, sub bolta săracă, de nori cît poate fi acoperită, n-a pus peste vederea mea aşa văl gros, ca fumul acela care ne-a acoperit, nici aşa înţepător; încît ochiul n-a suferit să stea deschis: la care călăuza mea-nţeleaptă şi de crezare s-a lipit de mine şi umărul mi-a oferit» (v. 1-9). Cei doi poeţi înaintau printr-un întuneric dens, provocat de fumul înţepător care i-a cuprins. Virgiliu, simbol al raţiunii ce trebuie să ne conducă în mijlocul pasiunilor furioase dezlănţuite, s-a apropiat de Dante şi şi-a oferit umărul ca punct de sprijin. “Motivul tenebrelor care, pe a treia cornişă din Purgatoriu, înfăşoară sufletele furioşilor şi care vor îngreuna înaintarea celor doi pelerini este introdus, în prima terţină, printr-o înşiruire rapidă de determinări, pe cînd a doua terţină, oferind, în formă negativă (n-a pus… nici aşa), aceeaşi temă, determină un efect hiperbolic. Fumul, care în primele trei versuri  a fost legat de o serie de referinţe obiective, este aici considerat prin reflectarea sa în memoria naratorului: chiar puse laolaltă, toate comparaţiile sugerate de experienţa sa în lumea celor vii îi par lui Dante inadecvate pentru a reda caracterul absolut al întunericului, în care s-a pomenit scufundat în al treilea cerc, şi materialitatea sa neplăcută. Din situaţia prezentată cu atîta grijă faţă de evidenţa obiectivă se desprinde fireşte acţiunea: Dante nu mai este în măsură să înainteze singur, trebuie să recurgă, în semnificaţia cea mai imediată a cuvîntului, la sprijinul călăuzei sale, are condiţia unui orb. Motivul tenebrelor furiei va dobîndi pe parcursul cîntului, interiorizîndu-se, o semnificaţie tot mai extinsă, se va transfigura în cel, spiritual şi bogat de ecouri biblice, al orbirii pe care însăşi viaţa o presupune, al discernămîntului imperfect al celui apăsat de greutatea trupului” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_2

«Cum umblă orbul după soţul său, spre a nu se pierde şi-a nu se izbi de vreun lucru ce-l răneşte, sau poate-l ucide» (v. 10-12). Dante se ţinea de umărul lui Virgiliu, pentru a înainta, la fel cum orbul se lasă ajutat de călăuza sa. “La condiţia de orbire morală şi religioasă nu se poate opune alt remediu decît cel de a te sprijini pe cel care te poate călăuzi: tot astfel omenirea, pentru a-şi vindeca boala, trebuie să-şi încredinţeze soarta pămîntească şi pe cea de după moarte celor două călăuze supreme, care se reflectă apoi la toate nivelele, în cetăţi, în societate, în grupuri, în familii” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_3

«mergeam eu prin aerul amar şi murdar, ascultîndu-l pe conducătorul care-mi spunea: ‘Ai grijă să nu te rupi de mine’. Eu auzeam voci şi fiecare părea să roage de pace şi milostivenie pe Mielul Domnului ce spală de păcate» (v. 13-18). Fără a vedea nimic şi lăsîndu-se condus de Virgiliu, Dante a auzit în mijlocul fumului dens nişte voci, care se rugau în cor. “Să ne amintim că fiecare grup de suflete recită o rugăciune, care este mereu în antiteză cu păcatul pedepsit pe cornişă” (T. Di Salvo). “Recită rugăciunea numită, după primele sale cuvinte, Agnus Dei, cuvinte cu care, după cum citim în Evanghelia după Ioan, Botezătorul l-a salutat pe Isus, ce mergea la el spre a fi botezat. Textul complet este: Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona nobis pacem (Oh, Mielul Domnului, care ai puterea de-a lua, de-a elimina păcatele oamenilor, ai milă de noi; oh, Mielul Domnului, dăruieşte-ne pacea ta)” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese

Exemple de blîndeţe (8)

Miniatura_francese_1

Pg_XV_22

«Ceea ce-ai văzut a fost ca să nu refuzi deschiderea inimii spre apele păcii, care din fîntîna eternă sînt răspîndite. N-am întrebat “Ce ai?” cum cel ce priveşte cu ochiul ce nu vede, cînd trupul fără suflet pe jos zace» (v. 130-135). Viziunile pe care Dante le-a avut i-au fost oferite pentru a-şi deschide sufletul în faţa sentimentelor de blîndeţe şi caritate, ce vin de la Dumnezeu. Virgiliu nu s-a mirat de starea învăţăcelului, examinîndu-i doar aparenţele externe şi ignorînd motivul profund al întîmplărilor. “Raportul metaforic, şi acesta derivînd dintr-o sugestie mistică, este între foc şi apă: primul coincide cu furia, care se manifestă ca un foc ce aprinde inima, a doua coincide cu blîndeţea destinată să stingă incendiul mîniei. Dar apa ţîşneşte dintr-un izvor nepămîntesc: de la Dumnezeu primim forţa morală, care ne ajută să respingem acţiunea distrugătoare a furiei” (T. Di Salvo).

Pg_XV_23

«ci am întrebat pentru a-ţi da putere-n picioare: aşa trebuie înţepaţi cei leneşi, zăbavnici în a-şi folosi trezia cînd se-ntoarce’. Noi mergeam în apus, atenţi mai mult decît puteau privirile să ni se-ntindă peste razele strălucitoare de seară» (v. 136-141). Întrebarea călăuzei avea scopul de a-l încuraja pe Dante să înainteze pe calea penitenţei, la fel cum trebuie îndemnaţi cei leneşi să îşi reia activităţile cînd se trezesc din somn. Poeţii îşi continuau drumul în ultimele raze de soare care apuneau. “Cuvintele lui Virgiliu vor să repete principiul că viaţa trebuie trăită în competiţie, pentru căutarea şi afirmarea forţelor ideale, care ne îndeamnă, ne stimulează şi prin care ne cucerim calităţile: eroul dantesc nu este niciodată, în realitate, singuraticul romantic, ci luptătorul din cadrul unei armate” (T. Di Salvo). “Se reia călătoria, deja în ceas de seară; apusul, care era la debut cînd Dante l-a întîlnit pe îngerul de pe cornişă (v. 1-6), între timp a înaintat, iar razele soarelui de-acum se sting” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XV_24

«Şi iată încet încet un fum venind spre noi, întunecos ca noaptea; şi n-aveam loc unde să ne ferim de el: acesta ne-a răpit văzul şi aerul curat» (v. 142-145). În scurtă vreme cei doi călători au fost împresuraţi de un fum negru, pe care nu l-au putut ocoli şi care le-a astupat vederea şi mirosul. “N-aveam loc: nu putea fi ocolit: fumul ocupa aşadar întreaga lăţime a cornişei” (Chiavacci Leonardi). “În acest fum constă pedeapsa furioşilor: mînia a fost un păcat care i-a orbit şi i-a tulburat, ca fumul care îţi ia limpezimea aerului, te orbeşte şi te face să acţionezi ca un om fără minte. Ei au trăit în fumurile mîniei, continuă să trăiască tot acolo, dar fără a se putea elibera: aici stă echivalenţa. După o lumină orbitoare, care se impune cu toată forţa şi-l obligă pe poet să-şi facă paravan la ochi, la dispariţia luminii şi a aerului curat, de la lumina soarelui care se menţine intactă pînă aproape de final, cu raze sclipitoare în amurg, la prezenţa unui fum care îi scufundă pe cei doi poeţi într-un fel de noapte întunecată: este drumul străbătut de la o situaţie la alta, ambele din Purgatoriu, dar cu aspecte diverse, în raport cu psihologia păcatului” (T. Di Salvo). “Acest cînt prin excelenţă dialogat se încheie pe o notă de reculegere şi tăcere. Misterul muntelui sacru (un fum venind), spaţiul pe care soarele la apus parcă îl dilată cît vezi cu ochii impun o pauză în oferta chinuitoare a purificării şi ascezei, conform termenilor raţiunii” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_3

Exemple de blîndeţe (7)

Pg_XV_19

«Cînd sufletul mi-a revenit la lucrurile adevărate din afara lui, mi-am recunoscut greşelile nefalse» (v. 115-117). Atunci cînd protagonistul şi-a venit în fire, a înţeles că a asistat la întîmplări nu din lumea reală a călătoriei, ci din planul imaginaţiei sale. În ciuda caracterului lor închipuit, acestea erau însă cît se poate de reale; erau greşeli nefalse. “Există două realităţi diferite şi necontradictorii, aşadar două măsuri diverse: cea sensibilă şi cea mistică; realitatea e ceea ce se vede şi se aude, dar cealaltă, care scapă simţurilor noastre, este fructul imaginaţiei, este aşadar o greşeală nefalsă, întrucît îşi conţine partea de adevăr în intervenţia divinităţii, care permite viziunea. Iar cele două adevăruri aparente îşi găsesc în divinitate punctul de unificare şi devin două moduri diferite de-a fi ale aceleiaşi realităţi” (T. Di Salvo).

Pg_XV_20

«Călăuza mea, care mă vedea făcînd ca omul ce din somn se dezleagă, a spus: ‘Ce ai de nu te poţi ţine, ci ai venit peste o jumătate de leghe cu ochii învăluiţi şi picioarele-mpleticite, ca unul pe care vinul sau somnul îl ameţeşte?’» (v. 118-123). Îndrumătorul l-a luat pe Dante la întrebări, s-a mirat de ce se comportă ca omul tocmai trezit din somn, sau ameţit de băutură. “Virgiliu ştie, dar întreabă, nu pentru ca discipolul să spună lucruri deja cunoscute, ci ca să-şi dea seama de substanţa viziunilor şi de privilegiul care i-a fost dat şi să fie stimulat în perfecţionarea sa morală. Nu se poate spune că îmbinarea este dintre cele mai izbutite: însă face parte din motivaţiile călătoriei şi, chiar dacă tema este cunoscută, uneori poate fi desfăşurată prin metode retorice bogate în sugestii şi stimulatoare” (T. Di Salvo). “Leghea era o unitate de măsură folosită în Franţa, pe care anticii o echivalează unii cu trei, alţii cu patru mile. Este vorba prin urmare de o porţiune bună de drum (cam 2 kilometri), pe care Dante a străbătut-o în starea de viziune extatică” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XV_21

«‘Vai, dulce părinte al meu, dacă mă asculţi, îţi voi spune’, am zis eu, ‘ce mi-a apărut, cînd picioarele mi-au fost aşa slăbite’. Şi el: ‘De-ai avea o sută de măşti pe faţă, nu mi-ar fi ascunse gîndurile tale, oricît de mărunte» (v. 124-129). Dante s-a pregătit să-i relateze viziunile avute, însă Virgiliu l-a oprit: ştia prea bine, citind pe chipul învăţăcelului, întîmplările ascunse în sufletul lui. “Este o reafirmare a puterii de pătrundere a raţiunii omeneşti: nu există o mişcare, oricît de măruntă, a minţii noastre care să scape, să nu fie înregistrată şi precizată de facultatea noastră de cunoaştere, să nu fie evaluată de raţiune: nimic nu i se poate ascunde (fireşte în planul datelor pămînteşti şi empirice, unde raţiunea îşi poate exercita activitatea)” (T. Di Salvo).

Miniatura_francese_2