Despre decăderea Italiei (1)

Miniatura_napoletana_1

În faţa altor păcătoşi. Toscana – sălaş de bestii: porci jegoşi, potăi laşe, vulpi pline de înşelătorii. Indignarea lui Guido del Duca. Evocarea spiritelor măreţe din trecut. Alte exemple de invidie pedepsită. Concluzia morală a lui Virgiliu.

Pg_XIV_1

«‘Cine-i acesta care muntele nostru-l înconjoară, înainte ca moartea să-l ia în zbor şi deschide ochii după plac şi-i închide?’. ‘Nu ştiu cine e, dar ştiu că nu e singur: întreabă-l tu că-i stai mai aproape şi cu blîndeţe, încît să vorbească, primeşte-l’» (v. 1-6). Pe neaşteptate s-au auzit vocile a doi invidioşi cusuţi la ochi, care se întreabă cine-i omul viu care trece prin Purgatoriu. Unul l-a îndemnat pe celălalt să intre în vorbă cu Dante, dar cu prudenţă, pentru a-l determina să le răspundă. “Fără pauză şi cu un debut neaşteptat, care elimină separarea dintre un cînt şi altul, într-o prelungire narativă legată de continuitatea atmosferei impregnate de lividitatea stîncii, de care se sprijină, aproape lipindu-se de ea pînă la indistincţie sufletele acoperite cu o manta grosolană, începe acest cînt cu o conversaţie între două duhuri despre care vom afla curînd că sînt doi nobili din Romagna. Contribuie la naturaleţea debutului şi condiţia de orbi a duhurilor: ele nevăzînd, nu-şi dau seama cine este omul viu, pe care l-au auzit doar în replicile schimbate cu Sapìa. Curiozitatea de-a cunoaşte îi împinge să-şi comunice întrebările, uimirile” (T. Di Salvo). “Vorbeşte Guido del Duca degli Onesti, membru al unei familii nobile din Ravenna. Despre el avem puţine informaţii: a fost ghibelin şi a ocupat funcţia de judecător la Faenza, Rimini şi în alte localităţi din Romagna. A murit în jurul anului 1250. Duhul care-i răspunde este al lui Rinieri dei Paolucci, nobil guelf din Forlì. A fost podestà la Faenza, Parma, Ravenna şi în alte oraşe din Italia centrală şi a participat activ la luptele politice care au frămîntat Romagna pînă la moartea lui (1296)” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIV_2

«Astfel două spirite, unul spre altul aplecate, vorbeau de mine acolo, pe mîna dreaptă; apoi şi-au ridicat feţele, pentru a-mi vorbi, şi unul a zis: ‘Vai, suflete care înfipt în trup încă spre cer te-ndrepţi, te rugăm să ne mîngîi şi să ne spui» (v. 7-12). Dante a constatat că doi penitenţi vorbeau despre el. Apoi şi-au înălţat chipul orb spre călător şi, pe un ton curtenitor, unul dintre aceia a intrat în vorbă. “Metafora sufletului care înfipt în trup stă ca legat şi încarcerat îi aparţine limbajului creştin şi este legată de concepţia în care trupul şi sufletul sînt unite, după păcatul originar, într-un raport de contrast, de violenţă implicită sau explicită. Şi întrucît în lumea de apoi se ajunge doar cu sufletul, faptul că aici, în Purgatoriu, există un om viu, cu trup şi suflet, stîrneşte uimirea ca în faţa unui lucru excepţional, datorat puterii divine, semnul unui privilegiu, al harului” (T. Di Salvo). “În liniştea încărcată încă de accentele polemice împotriva sienezilor, lansate de Sapìa, se deschide, fără vreun preludiu, un dialog care ne include imediat în clima de mare sensibilitate. (…) În acest sens, cele două cînturi dedicate invidioşilor, pe lîngă faptul că aparţin unui decor identic, pe un fundal figurativ opac, aspru şi care totodată îndeamnă la compătimire, se nasc dintr-o concepţie dramatică unitară, fiindcă izbucnirea de elocinţă şi oratorie din cîntul XIV, după acest debut lent, se propune ca rezultat firesc al unei teme şi al unui dialog deja lansat în cîntul precedent, cu o atentă gradualizare a efectelor şi a accentelor” (E.A. Panaitescu).

Pg_XIV_3

«de unde vii şi cine eşti; fiindcă ne uimeşti aşa de mult prin harul ce ţi s-a dat ca o faptă nemaivăzută’. Iar eu: ‘La mijlocul Toscanei este un rîuleţ născut în Falterona şi cursul de-o sută de mile nu-i ajunge» (v. 13-18). Guido del Duca era curios să afle identitatea lui Dante. Poetul i-a răspuns indirect, amintind cursul unui rîu important, care străbate Toscana. “Să se observe această tehnică dantescă de-a situa persoana fie în cadrul familiei (ca în cazul lui Farinata: cine ţi-au fost înaintaşii?), fie în cadrul cetăţii de origine. Apartenenţa la grup, la clan, la cetate era elementul de calificare, mai mult decît numele, iar medievalul nu se putea concepe decît într-un mediu familial şi social, urban sau regional. Cercetarea personalităţii şi a valorilor sale, care se plasează în interiorul individului şi-l disting şi-l fac protagonistul care se mişcă singur prin lume, este un lucru absolut modern, ale cărui origini se regăsesc în civilizaţia umanistă” (T. Di Salvo). “Rîul care se scurge şerpuitor pe atîtea mile, tăind în două Toscana, şi care aici nu este precizat cu numele, este Arno. Descrierea, aproape obiectiv narativă, în curînd se va încărca de indignare politică: de aici cele două verbe, spaziare şi saziare care înalţă tonul pasajului şi deplasează subiectul de la Arno sau de la Toscana, la condiţia şi situaţia morală a Florenţei: văzută ca o putere politică în curs de extindere (spazia), marcată de aviditate şi de incapacitatea de-a potoli poftele cetăţenilor săi (nol sazia)” (T. Di Salvo).

Miniatura_napoletana_2

Advertisements