Despre decăderea Italiei (2)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIV_4

«De la el mi-aduc această persoană: să vă spun cine sînt ar fi vorbă-n zadar, căci numele încă nu-mi răsună tare’. ‘Dacă-ţi prind bine înţelesul cu mintea’, mi-a răspuns atunci cel ce-a grăit primul, ‘vorbeşti de Arno’» (v. 19-24). Călătorul venea de pe ţărmul rîului toscan. Ar fi fost inutil să îşi spună numele în faţa păcătoşilor, fiindcă nu era încă faimos în lumea celor vii. Interlocutorul a vrut să se asigure că a înţeles corect gîndul vorbitorului şi că se referea într-adevăr la rîul Arno. “Dante nu-şi comunică numele, nu atît fiindcă, în anul cînd îşi închipuie că face călătoria, încă nu răsuna tare de faimă, ci pentru că nu vrea să distragă atenţia sa şi pe a noastră cu o informaţie episodică, fiind cu totul concentrat pe imaginea care-i apasă sufletul: condiţia tristă a Toscanei. (…) Sapegno, în schimb, subliniază că în cuvintele lui Dante «există un ton de detaşare, de parcă s-ar forţa să-şi adapteze atitudinea la aceea cu care duhurile din Purgatoriu privesc lucrurile lumeşti… Întîlnirile cu Oderisi şi Sapìa au predispus sufletul lui Dante la această atitudine de contemplare înaltă şi severă a experienţelor pămînteşti, care aici se completează şi se profilează în termeni mai concreţi şi cu o sporită accentuare dramatică, în contact cu o împrejurare care se referă mai îndeaproape la viaţa şi moartea pelerinului»” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_5

«Iar celălalt i-a zis: ‘De ce-a ascuns ăsta numele rîului, cum face omul cu lucrurile groaznice?’. Iar umbra care a fost aşa întrebată a răspuns astfel: ‘Nu ştiu; dar pe merit numele acelei văi trebuie să piară; căci de la-nceputul său, unde-i atît de înalt muntele stîncos de care s-a rupt Peloro, încît doar în puţine locuri depăşeşte acel semn» (v. 25-33). Celălalt păcătos s-a mirat că poetul nu le-a dezvăluit direct numele apei de pe malul căreia venea. Dar primul i-a dat dreptate: valea rîului Arno nu merita să fie pomenită, fiindcă era copleşită de vicii şi păcate, de la izvoarele sale, din Munţii Apenini (de care s-a desprins violent Muntele Peloro, în dreptul strîmtorii Messina) şi pînă la locul de vărsare. “Dante în versul 32 face aluzie la o tradiţie de origine clasică, după care Sicilia s-a desprins de peninsulă după un cutremur” (E.A. Panaitescu). “Imaginaţia dantescă, în momentele apocaliptice, se încarcă de tonalităţi biblice; iar poetul, aşa cum n-a ezitat să ceară ca insulele care blochează Arno la vărsare să-i înece pe toţi locuitorii din Pisa, vinovaţi că i-au ucis prin înfometare pe copiii şi nepoţii inocenţi ai contelui Ugolino, astfel nu are îndoieli aici şi ar vrea să-i vadă pe toţi pierind. Parcă răul s-a înrădăcinat în anumite regiuni şi nu se poate acţiona împotriva acestora altfel decît distrugîndu-le complet, aşa cum Dumnezeul biblic a făcut cu Sodoma şi Gomora” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_6

«pînă acolo unde se restituie ceea ce uscă cerul din apa mării, de unde au rîurile ceea ce curge-n ele, virtutea de toţi e alungată ca o năpîrcă, ori dintr-un blestem al locului, ori din ticălos nărav care-i îndeamnă: şi-au pocit în asemenea hal apucătura locuitorii din mizerabila vale, de parcă Circe i-a scos la păscut» (v. 34-42). La locul de vărsare, Arno hrăneşte marea, de unde apoi soarele reia apele evaporîndu-le. De-a lungul întregului curs al rîului, oamenii de pe maluri sînt de o ticăloşie rară, care fie le-a fost transmisă prin blestem, fie este inerentă felului lor de-a fi. Ei par să fi căzut efectiv sub influenţa vrăjitoarei Circe, care i-a hrănit cu ierburile sale blestemate. “Poetul, pentru a indica starea de abjecţie în care au decăzut populaţiile de pe malul rîului Arno, aminteşte transformarea în porci a tovarăşilor lui Ulise, realizată de vrăjitoarea Circe cu ajutorul farmecelor (la păscut), reluînd legenda homerică prin intermediul lui Virgiliu (Eneida VII, v. 10-20), Horaţiu (Epistole I, II, v. 23-26), Ovidiu (Metamorfoze XIV, v. 248 sqq.)” (E.A. Panaitescu).

“Perifraza descriptivă (versurile 16-18), care a surprins rîul toscan de pe un vîrf ideal, mic la izvoare, pentru a se extinde apoi cu lăcomie, după originile sale modeste, prin cele peste o sută de mile, era deja o metaforă morală, o adecvată personificare polemică a sufletului toscan nesătul, dar acum cursul rîului este descris printr-o «metamorfoză apocaliptică ce înfăşoară într-o întunecată viziune infernală toată regiunea toscană şi populaţiile sale», unde «datele reale, nu doar cele din cronică şi istorie, ci efectiv dintr-o fizică topografică, ale unui peisaj atît de familiar şi zîmbitor, legat de memoria afectivă a Poetului, sînt transpuse într-o judecată istorico-politică şi morală absolută, în care sînt relevante doar virtutea şi viciul, obiceiurile reprobabile ale oamenilor; astfel încît condamnarea lor se reflectă în chiar natura locurilor, de unde virtutea de toţi e alungată ca o năpîrcă» (Grana): într-un crescendo înfricoşător, Toscana şi Romagna, graniţele geografice ale aventurii pămînteşti a lui Dante, devin «un fel de infern» (Pistelli), o mizerabilă vale (v. 41), o blestemată şi nenorocită groapă (v. 51). Guido del Duca este vocea îndurerată a lui Dante, care contemplă cu amărăciune realitatea morală şi socială, cu atît mai mult cu cît se apropie de temele experienţei personale şi suferite, şi «la fel ca Gioacchino da Fiore, Dante înţelege problema fundamentală a vremii sale – cea a Evului Mediu feroce în care trăia şi care în obiceiurile şi stirpea lui era tot mai degenerat – ca o problemă morală. Condamnarea luptei omului împotriva omului şi vocile care invocă pacea şi dreptatea, reprobarea violenţei în interiorul cetăţii unde se luptă cei împrejmuiţi de-un zid şi-un şanţ se exprimă la Dante cu forţa polemică a celui care condamnă viciile şi dezordinile sistemului comunal» (Piromalli), drept care şi limbajul se transformă într-o elocvenţă caldă şi compactă, cu o ordine sintactică atent elaborată care, după ce-a încheiat primul ritm al respiraţiei spirituale a acestei invective, în descrierea cursului rîului, introduce, odată cu figura vrăjitoarei Circe şi a farmecelor ei, imaginea medievală a văii locuite de bestii” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiamminga_2

Advertisements