Despre decăderea Italiei (3)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIV_7

«Printre porci jegoşi, mai demni de ghindă decît de altă hrană omenească, îşi desface mai întîi cursul sărăcăcios. Potăi găseşte apoi, venind în jos, ce mîrîie fără zăbavă şi de la ele-şi întoarce scîrbită botul» (v. 43-48). La început apa din Toscana curge printre porci nespălaţi; apoi dă peste javre care doar mîrîie şi de ele se îndepărtează dezgustată. “Prima porţiune din Arno curge prin zona muntoasă din Casentino, ai cărei locuitori sînt prezentaţi ca porci jegoşi, fie pentru a face aluzie la condiţiile lor de viaţă primitive, fie pentru că se ocupau mai ales cu creşterea porcilor. După alţi comentatori, însă, definirea ar deriva de la castelul Porciano (la poalele muntelui Falterona, locuinţa unei ramuri a conţilor Guidi” (E.A. Panaitescu). “Potăi sînt aretinii, «fiindcă potăile sînt cîini mici, care mai mult latră, şi astfel zice că sînt aretinii, mai tari la ţîfnă decît la putere» (Buti). Valea rîului Arno, lîngă Arezzo, face un ocol mare spre occident, formînd Valdarno superior” (E.A. Panaitescu). “Imaginea vrea să prezinte curba mare pe care rîul Arno o face lîngă Arezzo, întorcîndu-se spre nord-vest, fără a trece prin oraş. Rîul aşadar se îndepărtează cu dispreţ, ca un animal care-şi întoarce botul de la ceva scîrbos” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XIV_8

«Merge căzînd; şi cu cît se îngroaşă blestemata şi nenorocita groapă, cu atît găseşte mai multe javre devenite lupi. Coborîtă apoi prin rîpe-ntunecate, găseşte vulpile pline de înşelătorii, ce nu se tem de vicleşuguri care să le răzbească» (v. 49-54). Rîul înaintează şi creşte, dînd peste lupi, în locul potăilor. Apar pe urmă vulpile făţarnice. “Cîinii aretini lasă locul florentinilor, «care ca lupi înfometaţi amintesc de zgîrcenie şi de agoniseala cu orice preţ, prin violenţă şi furtişag şi supunerea vecinilor» (Buti)” (E.A. Panaitescu). “Rîul Arno, după ce-a băltit prin rîpe-ntunecate în Valdarno inferior, ajunge la Pisa, ai cărei locuitori sînt comparaţi «cu vulpile din cauza ticăloşiei; căci pisanii sînt vicleni şi prin şiretenia lor, mai mult decît prin forţa lor, se descurcă în faţa vecinilor» (Buti)” (E.A. Panaitescu). “Vulpile (să se remarce apropierea: vulpi viclene) sînt pisanii, şarlatani, foarte pricepuţi în a ţese planuri făţarnice şi subtile. În denumirea care coincide cu respingerea efectivă, găsim un ecou al conflictelor comunale, ce i-au despărţit de-a lungul secolelor pe florentini de pisani. Cei dintîi s-au temut mereu de şiretlicurile celor din urmă şi au fost atît de neîncrezători, încît a devenit un proverb judecata lor că e mai bine să ai mortul în casă decît pisanul la uşă” (T. Di Salvo). “Aici se încheie reprezentarea etico-geografică – marcată de sentimentul omului jignit şi îngrijorat – a unei văi întregi populate de oameni care printr-un fel de blestem al locului au suferit un proces de metamorfoză animalică, sfîrşită în degradarea oamenilor pînă la nivelul de animale purtătoare de defecte şi violenţă: murdari ca porcii, josnici, feroci, perfizi. Tendinţa (prezentă în bestiariile pe care medievalii le-au preluat din clasicism) de-a transfera asupra animalelor calităţile sau defectele oamenilor se află la Dante încă din cîntul I al Infernului şi are ecouri în alte pasaje ale poemului. Este legată de mentalitatea medievală care, în cadrul civilizaţiei ţărăneşti, găsea şi stabilea legături între oameni şi animale, mai ales cele domestice, cu care erau numeroase relaţii de convieţuire sau ostilitate; poate că a existat într-un timp mitic o simbolică sau reală simbioză între oameni şi animale, după care s-a fixat printre fiinţele umane în norme comportamentale, în caractere inclusiv morale. Bestiariile, pînă la urmă, au definit în forme literar şi figurativ stabile şi persuasive aceste caractere şi le-au utilizat în scopuri didascalice. Printre bestiariile care au putut fi văzute şi consultate de Dante amintim Bestiario moralizzato, text italian din sec. al XIII-lea, şi un Bestiar de amor francez, din acelaşi secol. Animalele simbolice apăreau în toate frescele şi tablourile care înfăţişau, acasă şi la biserică, viaţa omului medieval” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_9

«Nu-mi voi opri vorba fiindcă altul mă ascultă; şi bine va fi pentru acesta să-şi amintească de ceea ce duh adevărat îmi arată» (v. 55-57). Guido del Duca şi-a continuat prezentarea morală a Toscanei medievale, cu toate că era auzit de Dante. Dar poate că sinteza morală îi va fi utilă călătorului pentru cunoaşterea adevărului. “Acum se trece de la tema apocaliptică a metamorfozei la cea profetică: scena se concentrează pe episoade, numai florentine, de ferocitate. Iar tabloul precedent are rolul de ramă pentru situaţia de luptă aprigă şi nemiloasă care se poartă la Florenţa, în coerenţă cu degradarea animalică a văii şi cu regresia omenirii la sălbăticie. (…) Scena, care la început i-a văzut în centrul său pe doi romagnoli şi lăsa impresia că va concentra atenţia lui Dante pe împrejurările socio-politice din Romagna – profitînd de situaţia că poetul n-a numit în termeni precişi rîul Arno şi valea sa – se deplasează şi se concentrează pe Florenţa: interesul predominant nu este aţintit asupra celor din Romagna, ci este al cetăţeanului florentin care, exilat şi pelerin în lumea de apoi, trece în revistă cu asprime obiceiurile şi modul de-a fi ale cetăţii sale” (T. Di Salvo).

Anonimo_fiammingo

Advertisements