Despre decăderea Italiei (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIV_13

«Cuvintele unuia şi vederea altuia mi-au deschis rîvna de-a le şti numele şi i-am întrebat aşa cum i-am rugat» (v. 73-75). Vorbele impresionante rostite de Guido şi efectul lor întipărit pe chipul lui Rinieri l-au împins pe Dante să li se adreseze curtenitor, pentru a-i cunoaşte. “Este o lecţie de comportament civilizat, însă dată în mod lejer, cu amabilitate: reproşul este însoţit de un fel de clipire conştientă din ochi” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_14

«drept care spiritul ce-ntîi mi-a vorbit a reînceput: ‘Tu vrei să mă înduplec a-ţi face ţie ceea ce tu nu vrei a-mi face mie. Dar întrucît Domnul vrea ca-n tine atîta har să lucească, nu-ţi voi ascunde nimic; află dar că sînt Guido del Duca» (v. 76-81). Penitentul a constatat că Dante le solicita ceea ce el însuşi n-a vrut să le ofere: dezvăluirea identităţii. În ciuda acestei situaţii, i s-a destăinuit cu mărinimie. “Mărturisirea invidiei este precisă chiar şi în motivaţiile sale: păcatul de invidie apare atunci cînd privilegiul, binele, inclusiv social, al celorlalţi este resimţit ca un rău împotriva ta şi de aceea este respins prin atitudini care merg de la duşmănia neputincioasă la acţiunea perversă. Ce anume l-a determinat pe Dante să-l considere invidios pe Guido nu ştim, aşa cum nu ştim de ce poetul a pus în gura unui invidios elogiul epocii cavalereşti. (…) Şi în Convivio I, 4, Dante i-a dat invidiei o explicaţie psihologică: «invidia este motiv de judecată greşită, fiindcă nu lasă raţiunea să argumenteze în favoarea lucrului invidiat: puterea de gîndire este atunci judecătorul care ascultă doar una dintre părţi»; în sentinţele sale el devine unilateral şi nedrept” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_15

«Mi-a fost sîngele aşa ars de invidie, că de-aş fi zărit om mulţumit, m-ai fi văzut livid. Din sămînţa mea asemenea paie secer: vai, specie umană, de ce pui inima acolo unde orice consort e exclus?» (v. 82-87). Guido a fost turbat de invidie împotriva celor din jurul său. O asemenea vină josnică i-a adus pedeapsa chinuitoare să stea orbeşte, avînd ochii cusuţi cu sîrmă, în aşteptarea mîntuirii. Oamenii sînt foarte necugetaţi, ei se luptă să obţină bunuri materiale, ce nu pot fi împărţite. Dar bunurile spirituale le aparţin tuturor, fără nici o rivalitate. “Bunurile pămînteşti, dacă sînt în proprietatea unei persoane, nu pot fi în acelaşi timp ale altcuiva: prezenţa unui proprietar o exclude pe a altora” (T. Di Salvo). “Guido del Duca, în apostrofa sa împotriva iubirii pentru bunurile pămînteşti recurge la un limbaj juridic, preluat dintr-o lege a Statutelor comunale de atunci, potrivit căreia dacă un cetăţean ocupa anumite funcţii, «consorţii» săi, adică membrii familiei, rămîneau excluşi” (E.A. Panaitescu).

Simone_Martini-Assisi_2

Advertisements