Despre decăderea Italiei (8)

by Laszlo Alexandru

Pg_XIV_22

«Dar pleacă, toscanule, odată; că deja mi-e plînsul mai plăcut ca vorba, aşa mi-a strîns mintea povestea noastră’. Noi ştiam că acele suflete dragi ne aud plecînd; deci, tăcînd, ne dădeau încredere-n cărare» (v. 124-129). Monologul lui Guido s-a încheiat, sub emoţia puternică resimţită de vorbitor. Cei doi poeţi s-au îndepărtat în linişte. “Discursul ţinut în faţa lui Dante i-a strîns sufletul lui Guido, iar cu această imagine se încheie evocarea trecutului care, dintr-o perspectivă sentimentală, pare aşa departe. Acel trecut este un mit al sufletului, în care s-au înfăţişat spirite atît de nobile, aproape fără altă individualitate decît numele, nedobîndind o viaţă poetică, în virtutea sentimentelor care vibrează aici faţă de trecut şi prezent, proiectate mereu pe un sens universal al vieţii, unde în faţa răului există un vis etern, nostalgic, după binele inaccesibil” (C.Grabher). “Toscanule: aşa rămîne Dante pentru el (a spus de fapt că s-a născut pe malul rîului Arno); ceea ce contează pentru Guido nu este întîmplarea extraordinară a omului care trece viu prin tărîmul de dincolo – de la care să ceară rugăciuni, cum fac tovarăşii săi –, ci legăturile cu patria pămîntească; Toscana şi Romagna, geografic învecinate, apar de fapt aici ca înfrăţite de nenorocirea comună” (Chiavacci Leonardi). “Se reia motivul itinerariului, într-o linişte foarte sugestivă, plină de lucrurile dureroase spuse de Guido şi care, întrucît sînt copleşitoare, impresionează sufletul pelerinului; lucrurile pronunţate sînt atît de îngrozitoare, încît nu admit completări sau observaţii, ci doar concentrarea şi începerea unei acţiuni reparatoare, o reluare a călătoriei cu puteri care să li se poată opune celorlalte, devastatoare” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_23

«Cînd am fost singuri mergînd, ca fulger a apărut, ce văzduhu-l despică, o voce venită din faţă zicînd: ‘Mă ucide cine mă prinde’ şi-a dispărut ca tunet ce se risipeşte, îndată ce noru-l străpunge» (v. 130-135). Rămaşi singuri, poeţii s-au confruntat deodată cu răsunetul unei voci, care le-a strigat o replică celebră şi a dispărut îndată. “Încep exemplele de invidie pedepsită care, spre deosebire de cele de caritate, sînt pronunţate cu voce tare, strigată: glasurile izbucnesc şi sfîşie liniştea cu putere ameninţătoare, stîrnind teamă, devenind semnul explicit al teribilei puteri divine care, fie şi pe neaşteptate, poate să intervină, să rupă, să sfîşie norii, să coboare din înălţimi ca fulgerul şi să izbească. Iar tăcerea în care se înfăşoară Dante, înainte de-a fi lovit de aceste voci, este ca o linişte religioasă, care se răspîndeşte şi se impune atunci cînd sîntem în aşteptarea intervenţiei înfricoşătoare a puterii divine” (T. Di Salvo). “Primul exemplu, care derivă din textul biblic, este al lui Cain care, după ce şi-a ucis fratele, i-a spus lui Dumnezeu: oricine mă va întîlni mă va ucide; oricine, din cauza delictului oribil pe care l-am comis, poate deveni executorul pedepsei cu moartea, la care m-am condamnat” (T. Di Salvo).

Pg_XIV_24

«Cum de ea auzul nostru s-a odihnit, iată alta cu-aşa mare zarvă, de parcă era tunetul ce-ndată urmează: ‘Eu sînt Aglaura ce-am împietrit’; şi atunci, pentru a mă strînge lîngă poet, spre dreapta mi-am dat şi nu în faţă pasul» (v. 136-141). A răsunat o altă voce invizibilă, strigîndu-şi replica, iar Dante s-a apropiat speriat de Virgiliu. “Al doilea exemplu aminteşte invidia Aglaurei, fiica lui Cecrops, regele Atenei, împotriva surorii ei Herse, iubită de Mercur; din pricina invidiei, ea a fost preschimbată în statuie împietrită de către zeu” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_tedesca_1

Advertisements