Exemple de blîndeţe (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XV_10

«căci, cu cît mai mulţi spun acolo “al nostru”, cu atît mai multe bunuri posedă fiecare şi mai multă caritate arde-n acel schit’. ‘Eu sînt de mulţumire mai flămînd’, i-am zis, ‘decît de-aş fi tăcut înainte şi încă mai multă îndoială în minte-adun» (v. 55-60). Cu cît sînt mai mulţi cei ce rîvnesc la bunurile spirituale, acestea se împart la mai mulţi posesori şi mai multă lume devine fericită, prin practicarea carităţii. În replică, Dante s-a mărturisit şi mai curios, după explicaţia primită. “Nu toţi criticii l-au elogiat, ba chiar unii i-au reproşat lui Dante aceste cuvinte; el nu doar îi spune maestrului că n-a rămas cu totul mulţumit de explicaţiile lui, ci că este chiar mai cuprins de îndoieli, întrucît răspunsul învăţătorului i-a complicat propriile sale concluzii. Oricum, să nu-l acuzăm pe Dante de nerecunoştinţă: să considerăm că vorbele zic mai multe decît stă în intenţia poetului: care vrea pur şi simplu să spună că afirmaţiile maestrului i-au provocat o nouă şi grea îndoială” (T. Di Salvo).

Pg_XV_11

«Cum se poate ca un bun împărţit la mai mulţi posesori să-i îmbogăţească mai mult, decît dacă de puţini e avut?’ Şi el mie: ‘Pentru că-ţi înfigi mintea tot la lucrurile pămînteşti, culegi doar beznă din lumina adevărată» (v. 61-66). Dante s-a mirat cum e posibil ca o bogăţie, împărţită la mai mulţi proprietari, să-i umple pe toţi de o şi mai mare prosperitate. Virgiliu l-a certat că îşi prelungeşte un mod de gîndire teluric. “Măsura de evaluare a bogăţiei şi a sărăciei este cea tipic pămîntească, economică, a prezenţei mai mari sau mai mici de bunuri, de proprietăţi mobile şi imobile: cel bogat se deosebeşte de cel mai puţin bogat sau de sărac printr-un fapt strict cantitativ: cu cît are mai multe (aşadar ia de la alţii, îi exclude de la ceea ce spune că este al lui), cu atît este mai mult. Este obişnuita diferenţă dintre a fi şi a avea: îndrăgită de creştini, dar şi de psihologia din vremurile noastre. Dante se preface aici că împărtăşeşte criteriul de evaluare a bogăţiei şi a sărăciei, tipic pentru clasele dominante şi pentru negustorii din cetatea sa: numai pentru a-l desfiinţa şi a-i scoate în evidenţă falsitatea şi esenţa greşită, generatoare de violenţă şi păcate” (T. Di Salvo).

Pg_XV_12

«Binele infinit şi inefabil, care e acolo sus, vine astfel în fugă spre iubire, ca raza spre corp lucios. Atît se dăruieşte cîtă ardoare găseşte; aşa că, oricît se-ntinde caritatea, îi creşte eterna valoare» (v. 67-72). Bunul Dumnezeu li se dăruieşte grabnic tuturor celor care-l iubesc. Cu cît este El mai adorat, de cît mai mulţi credincioşi, cu atît îşi extinde El mai amplu afecţiunea. “Dumnezeu, aşadar, li se oferă tuturor celor care îl iubesc şi care îl preferă mai presus de bunurile pămînteşti, cu aceeaşi directeţe cu care o rază de soare este atrasă şi primită de corpurile lucioase. Dante (şi împreună cu el ştiinţa medievală) aici greşeşte: corpurile sînt lucioase tocmai fiindcă nu absorb lumina. Dar nu această comparaţie ne interesează, ci raportul de iubire care se instituie între Dumnezeu, un bine infinit superior faţă de bunurile pămînteşti, atît de mare şi pătrunzător încît nu există cuvinte pentru a-i exprima infinitatea, şi sufletele care sînt de El privilegiate în clipa cînd fac o opţiune radicală şi sigură între cele lumeşti şi cele eterne, între finit şi infinit” (T. Di Salvo). “În această terţină gîndirea, păstrîndu-şi intactă rigoarea impecabilă, se traduce în accente poetice care – prin faptul că exprimă adevăruri extrem de complexe – nu-şi pierd deloc limpezimea şi fluenţa muzicală. Succesiunea, în ultimele două versuri ale terţinei, a verbelor è, corre, vene pune în umbră taina milostiveniei. Dumnezeul creştin, nu altfel decît acela al lui Aristotel, se defineşte ca Fiinţă, dar, spre deosebire de cel teoretizat de maestrul celor ce cunosc, este o Fiinţă ce nu rămîne închisă într-o perfecţiune îndepărtată de lume şi de activităţile lumii. Fiinţa Dumnezeului creştin este deplinătate de iubire, o iubire ce se revarsă într-un act de creaţie şi de mîntuire, de sacrificiu destinat să salveze creaturile” (E.A. Panaitescu).

Codice_francese_2

Advertisements