Exemple de blîndeţe (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_XV_13

«Cu cît mai multă lume acolo sus îndrăgeşte, cu-atît mai multă iubire apare şi mai mult se iubeşte, şi ca o oglindă şi-o transmit unul spre altul. Dar dacă spusa mea nu te lămureşte, o vei vedea pe Beatrice, iar ea deplin îţi va lămuri asta şi orice altă îndoială. Grijeşte-te doar să-ţi fie iute stinse, cum sînt primele două, cele cinci răni, care se-nchid prin durere’» (v. 73-81). Cu cît sînt mai multe spirite fericite în Paradis, care se iubesc, cu atît sporeşte dragostea transmisă de la unul la altul, ca într-o oglindă. Celelalte nelămuriri ale lui Dante vor fi limpezite de Beatrice. Dar pînă la întîlnirea cu ea, pelerinul va trebui să-şi asume durerea penitenţei, pentru a-şi vedea vindecate şi celelalte cinci răni marcate de îngerul gardian. “La fel cum o oglindă îşi răsfrînge şi multiplică în alte oglinzi lumina, încît se creează un joc uluitor de lumini, prin care la sfîrşit cu toţii dăruiesc şi primesc şi nimeni nu mai ştie unde se află izvorul de lumină şi cu toţii ar putea să se închipuie omeneşte fericiţi în lumea luminii, tot aşa orice preafericit îşi comunică fericirea plină de caritate, iubirea sa altora şi cu toţii participă la ea, sînt centre în care se adună şi din care totodată se răspîndesc, şi cu cît este mai mare numărul preafericiţilor care dăruiesc, cu atît mai mare devine numărul preafericiţilor care obţin, iar toţi exaltă bucuria comunicării şi a participării” (T. Di Salvo). “Nu este în atribuţiile lui Virgiliu, minunată dar limitată putere raţională, să clarifice şi să rezolve îndoielile de natură teologică: această misiune o va îndeplini Beatrice; de aici îndemnul lui Virgiliu către discipol să nu mai insiste. (…) Toată demonstraţia lui Virgiliu are structura discursurilor explicative, a lecţiilor proprii şcolii medievale: formularea problemei, combaterea erorii, exploatarea exemplelor, concluzia. Dacă este necesar, se recurge la textele sacre, la teologie, căreia mereu îi revine privilegiul de-a formula adevărul, care-şi păstrează intactă forţa, chiar dacă se află în contrast aparent sau este greu de descîlcit cu raţiunea. Aici Virgiliu a fost limpede şi nu pare deloc necesar recursul la Beatrice: ceea ce a explicat ţine de ordinea etică a raţionalităţii. Evocarea Beatricei însă vrea să reprezinte afirmarea, o dată pentru totdeauna, în termeni peremptorii, a calităţii subalterne a raţiunii” (T. Di Salvo).

Pg_XV_14

«Pe cînd voiam să spun ‘Linişte îmi dăruieşti’, m-am pomenit sus pe următorul cerc, încît m-au făcut să tac privirile curioase. Aici mi s-a părut a fi răpit pe dată într-o viziune extatică şi văd mai mulţi oameni într-un templu» (v. 82-87). Dante se pregătea să-i mulţumească lui Virgiliu pentru explicaţiile limpezi, cînd s-a pomenit pe cornişa mînioşilor. La fel ca pe celelalte cercuri din Purgatoriu, păcatul este demontat aici printr-o serie de exemple cu valoare opusă. Prima situaţie este inspirată, ca de obicei, dintr-o întîmplare din viaţa Sfintei Fecioare. “Se poate spune că Dante este singur cu el însuşi şi, în sinea lui, gustă şi savurează în lumină bucuria propriului adevăr. Evoluţia versurilor este cea a unei meditaţii, care se desface într-un imn mai întîi şi se restrînge în elegie mai apoi: tot astfel cum sufletul lui Dante urcă de la considerarea naturii abjecte a invidiei, la exaltarea ardorii carităţii, cum este ea în ceruri, şi revine, în final, la un act de speranţă şi căinţă (o vei vedea pe Beatrice; se-nchid prin durere). Un memorabil solilocviu liric; sau dacă vrem să recunoaştem, o aparenţă de dramă, un memorabil colocviu cu sine însuşi, în care ameţeala luminoasă a posedării adevărului se desface şi se traduce în primul peisaj paradisiac, sclipind de ardoare şi lumină, dar încă resimţit ca speranţă şi nostalgie: o vei vedea pe Beatrice” (M. Marti).

Pg_XV_15

«şi o femeie, la intrare, cu gest de blîndă mamă: ‘Fiul meu, de ce ne-ai făcut una ca asta? Iată, îndureraţi, tatăl tău cu mine te căutam’. Şi îndată ce-a tăcut, ceea ce mai-nainte mi s-a arătat, a dispărut» (v. 88-93). Virtutea blîndeţii era ilustrată de Sfînta Fecioară, care-l regăseşte pe Isus în templu şi îi reproşează tandru că i-a părăsit fără să-i prevină, pe drumul de întoarcere spre Nazaret. “Primul exemplu de blîndeţe (virtutea opusă furiei) provine dintr-un pasaj din Evanghelia după Luca (2, 41-50); aici se povesteşte că Isus, pe cînd încă era copil, în loc să-i urmeze pe părinţii săi, care de la Ierusalim reveneau la Nazaret, a mers în templu să stea de vorbă cu învăţătorii şi a fost regăsit acolo, după trei zile, de Maria şi Iosif şi a fost mustrat de mama sa. Notează Porena felul cum vorbele Sfintei Fecioare, care în textul evanghelic «s-ar înţelege printr-o intonaţie, fie şi reţinută, de calmă severitate», exprimă aici doar iubirea îndurerată a unei mame pentru fiul ei. Dante atenuează şi învăluie în nelinişte reproşul evanghelic (…). În această viziune destinată să propună un exemplu de blîndeţe a Sfintei Fecioare, se scoate în evidenţă doar latura omenească (o femeie… cu gest de blîndă mamă), durerea care este cuprinsă în ea şi acceptarea acestei dureri. Toate rezultă din detalii, din cadenţa suspendată a frazelor. Orice amănunt apare nuanţat în această viziune, orice circumstanţă mai precisă privind timpul sau locul este abolită, orice formă de determinare – întrucît este inutilă în propunerea universală a exemplului – este dinadins lăsată deoparte. Contextul în care se include scena este, generic, un templu, fundalul e dat de o mulţime nedesluşită, mulţi oameni, în prim-plan se remarcă o femeie, ale cărei reacţii se leagă de componenta cea mai profundă care o defineşte: sentimentul matern” (E.A. Panaitescu).

Codice_francese_3

Advertisements