Exemple de blîndeţe (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XV_16

«Apoi mi-a apărut alta, cu lacrimile-n jos pe obraji, pe care durerea le stoarce cînd se naşte dintr-o mare furie pe alţii, şi spunînd: ‘De eşti stăpîn peste cetatea al cărei nume-a stîrnit printre zei atîta ceartă şi de unde orice ştiinţă se răsfrînge, răzbună-te pe braţele-ndrăzneţe ce-au cuprins-o pe fiica noastră, oh, Pisistrate’. Iar seniorul îmi apărea, blînd şi bun,» (v. 94-102). Următoarea viziune extatică i-a prezentat călătorului imaginea unei femei care plîngea de furie şi îşi îndemna soţul, pe stăpînul cetăţii, să răzbune jignirea adusă fiicei lor. “Dante aminteşte un episod povestit de istoricul roman Valerius Maximus (Facta et dicta memorabilia V, 1, 2), în legătură cu Pisistrat, tiranul Atenei din sec. al VI-lea î.C. Un tînăr, îndrăgostit de fiica lui Pisistrat, a îndrăznit s-o îmbrăţişeze în public, stîrnind indignarea soţiei tiranului, care a cerut să fie pedepsit. Numele Atenei s-a dat cetăţii după o întrecere între Neptun şi Pallas Atena, cîştigată de zeiţă (cf. Ovidiu, Metamorfoze VI, v. 70 sqq.); măreţia ei, pe planul artelor şi ştiinţelor, amintită de Dante în v. 99, este exaltată de scriitorii latini şi medievali” (E.A. Panaitescu).

Pg_XV_17

«răspunzîndu-i cu chipul moderat: ‘Ce vom face cu omul care ne vrea răul, dacă cel ce ne iubeşte este de noi condamnat?’» (v. 103-105). Dar tiranul a răspuns cu blîndeţe la mînia soţiei sale: dacă îi pedepsim pe oamenii care ne iubesc, ce-ar trebui să le facem oamenilor care ne urăsc? “A doua viziune este lipsită de sentimentul îndurerat, surprins în adîncul credinţei, ce caracterizează cele două episoade între care se include. Provenită din tradiţia clasică, mai mult decît o pildă de blîndeţe, am numi-o un exemplu de bunătate, de evaluare senină a împrejurărilor. Sobrietatea clasică a acestui al doilea caz de blîndeţe se traduce într-o calculată bipartiţie: la modelul de răutate, redat plastic de plînsul soţiei, răspunde chipul moderat şi blînd al lui Pisistrat. (…) Naraţiunea se aşterne lină, în cadenţele unui ritm măsurat: termenii nu se izolează în fragmente de durere suspendată, ci se dispun, cu înţelepciune, în fluenţa unei gîndiri generice şi într-o anumită măsură sînt conduşi de aceasta” (E.A. Panaitescu).

Pg_XV_18

«Apoi am văzut lume aprinsă de focul mîniei, cu pietre ucigînd pe-un tinerel, strigîndu-i totodată: ‘La moarte, la moarte!’. Şi pe el îl vedeam aplecîndu-se, din cauza morţii ce-l apăsa deja, spre pămînt, dar prin ochi mereu deschidea porţi spre cer, rugîndu-l pe înaltul Domn, în atîta vrăjmăşie, să-i ierte pe ucigaşii lui, cu acel aspect ce milă stîrneşte» (v. 106-114). A treia reprezentare ilustra mulţimea dezlănţuită care-l omoară, cu urlete furioase, pe un tînăr care, în timp ce moare, se roagă pentru iertarea criminalilor săi. “Viziunea celui de-al treilea exemplu reprezintă lapidarea Sfîntului Ştefan, primul martir pentru credinţă, ucis de iudei (Faptele apostolilor 7, 54-60). Figura Sfîntului Ştefan, pe fundalul cu oamenii furioşi, împinşi de mînia ucigaşă la suplicierea unui inocent, se sublimează într-un context de valori care transcend lumea şi de lume nu sînt înţelese: dimensiunea iertării, a jertfei, care se răsfrînge chiar şi asupra celor ce-o batjocoresc, a carităţii ce nu poate fi cîntărită prin criteriile justiţiei omeneşti” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_fiorentina_2

Advertisements