Exemple de blîndeţe (8)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_francese_1

Pg_XV_22

«Ceea ce-ai văzut a fost ca să nu refuzi deschiderea inimii spre apele păcii, care din fîntîna eternă sînt răspîndite. N-am întrebat “Ce ai?” cum cel ce priveşte cu ochiul ce nu vede, cînd trupul fără suflet pe jos zace» (v. 130-135). Viziunile pe care Dante le-a avut i-au fost oferite pentru a-şi deschide sufletul în faţa sentimentelor de blîndeţe şi caritate, ce vin de la Dumnezeu. Virgiliu nu s-a mirat de starea învăţăcelului, examinîndu-i doar aparenţele externe şi ignorînd motivul profund al întîmplărilor. “Raportul metaforic, şi acesta derivînd dintr-o sugestie mistică, este între foc şi apă: primul coincide cu furia, care se manifestă ca un foc ce aprinde inima, a doua coincide cu blîndeţea destinată să stingă incendiul mîniei. Dar apa ţîşneşte dintr-un izvor nepămîntesc: de la Dumnezeu primim forţa morală, care ne ajută să respingem acţiunea distrugătoare a furiei” (T. Di Salvo).

Pg_XV_23

«ci am întrebat pentru a-ţi da putere-n picioare: aşa trebuie înţepaţi cei leneşi, zăbavnici în a-şi folosi trezia cînd se-ntoarce’. Noi mergeam în apus, atenţi mai mult decît puteau privirile să ni se-ntindă peste razele strălucitoare de seară» (v. 136-141). Întrebarea călăuzei avea scopul de a-l încuraja pe Dante să înainteze pe calea penitenţei, la fel cum trebuie îndemnaţi cei leneşi să îşi reia activităţile cînd se trezesc din somn. Poeţii îşi continuau drumul în ultimele raze de soare care apuneau. “Cuvintele lui Virgiliu vor să repete principiul că viaţa trebuie trăită în competiţie, pentru căutarea şi afirmarea forţelor ideale, care ne îndeamnă, ne stimulează şi prin care ne cucerim calităţile: eroul dantesc nu este niciodată, în realitate, singuraticul romantic, ci luptătorul din cadrul unei armate” (T. Di Salvo). “Se reia călătoria, deja în ceas de seară; apusul, care era la debut cînd Dante l-a întîlnit pe îngerul de pe cornişă (v. 1-6), între timp a înaintat, iar razele soarelui de-acum se sting” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XV_24

«Şi iată încet încet un fum venind spre noi, întunecos ca noaptea; şi n-aveam loc unde să ne ferim de el: acesta ne-a răpit văzul şi aerul curat» (v. 142-145). În scurtă vreme cei doi călători au fost împresuraţi de un fum negru, pe care nu l-au putut ocoli şi care le-a astupat vederea şi mirosul. “N-aveam loc: nu putea fi ocolit: fumul ocupa aşadar întreaga lăţime a cornişei” (Chiavacci Leonardi). “În acest fum constă pedeapsa furioşilor: mînia a fost un păcat care i-a orbit şi i-a tulburat, ca fumul care îţi ia limpezimea aerului, te orbeşte şi te face să acţionezi ca un om fără minte. Ei au trăit în fumurile mîniei, continuă să trăiască tot acolo, dar fără a se putea elibera: aici stă echivalenţa. După o lumină orbitoare, care se impune cu toată forţa şi-l obligă pe poet să-şi facă paravan la ochi, la dispariţia luminii şi a aerului curat, de la lumina soarelui care se menţine intactă pînă aproape de final, cu raze sclipitoare în amurg, la prezenţa unui fum care îi scufundă pe cei doi poeţi într-un fel de noapte întunecată: este drumul străbătut de la o situaţie la alta, ambele din Purgatoriu, dar cu aspecte diverse, în raport cu psihologia păcatului” (T. Di Salvo). “Acest cînt prin excelenţă dialogat se încheie pe o notă de reculegere şi tăcere. Misterul muntelui sacru (un fum venind), spaţiul pe care soarele la apus parcă îl dilată cît vezi cu ochii impun o pauză în oferta chinuitoare a purificării şi ascezei, conform termenilor raţiunii” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_francese_3

Advertisements