Fumurile furiei (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_fiorentina1

Călătorii merg orbiţi prin fumul înţepător. Întîlnirea cu Marco Lombardo. Care e cauza răului din lume? Cerul ne creează, dar ne lasă liberul arbitru. Sufletul jucăuş are nevoie de legi şi stăpîni. Amestecul puterii religioase în puterea civilă conduce la dezastru.

Pg_XVI_1

«Beznă de iad şi noapte fără stele, sub bolta săracă, de nori cît poate fi acoperită, n-a pus peste vederea mea aşa văl gros, ca fumul acela care ne-a acoperit, nici aşa înţepător; încît ochiul n-a suferit să stea deschis: la care călăuza mea-nţeleaptă şi de crezare s-a lipit de mine şi umărul mi-a oferit» (v. 1-9). Cei doi poeţi înaintau printr-un întuneric dens, provocat de fumul înţepător care i-a cuprins. Virgiliu, simbol al raţiunii ce trebuie să ne conducă în mijlocul pasiunilor furioase dezlănţuite, s-a apropiat de Dante şi şi-a oferit umărul ca punct de sprijin. “Motivul tenebrelor care, pe a treia cornişă din Purgatoriu, înfăşoară sufletele furioşilor şi care vor îngreuna înaintarea celor doi pelerini este introdus, în prima terţină, printr-o înşiruire rapidă de determinări, pe cînd a doua terţină, oferind, în formă negativă (n-a pus… nici aşa), aceeaşi temă, determină un efect hiperbolic. Fumul, care în primele trei versuri  a fost legat de o serie de referinţe obiective, este aici considerat prin reflectarea sa în memoria naratorului: chiar puse laolaltă, toate comparaţiile sugerate de experienţa sa în lumea celor vii îi par lui Dante inadecvate pentru a reda caracterul absolut al întunericului, în care s-a pomenit scufundat în al treilea cerc, şi materialitatea sa neplăcută. Din situaţia prezentată cu atîta grijă faţă de evidenţa obiectivă se desprinde fireşte acţiunea: Dante nu mai este în măsură să înainteze singur, trebuie să recurgă, în semnificaţia cea mai imediată a cuvîntului, la sprijinul călăuzei sale, are condiţia unui orb. Motivul tenebrelor furiei va dobîndi pe parcursul cîntului, interiorizîndu-se, o semnificaţie tot mai extinsă, se va transfigura în cel, spiritual şi bogat de ecouri biblice, al orbirii pe care însăşi viaţa o presupune, al discernămîntului imperfect al celui apăsat de greutatea trupului” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_2

«Cum umblă orbul după soţul său, spre a nu se pierde şi-a nu se izbi de vreun lucru ce-l răneşte, sau poate-l ucide» (v. 10-12). Dante se ţinea de umărul lui Virgiliu, pentru a înainta, la fel cum orbul se lasă ajutat de călăuza sa. “La condiţia de orbire morală şi religioasă nu se poate opune alt remediu decît cel de a te sprijini pe cel care te poate călăuzi: tot astfel omenirea, pentru a-şi vindeca boala, trebuie să-şi încredinţeze soarta pămîntească şi pe cea de după moarte celor două călăuze supreme, care se reflectă apoi la toate nivelele, în cetăţi, în societate, în grupuri, în familii” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_3

«mergeam eu prin aerul amar şi murdar, ascultîndu-l pe conducătorul care-mi spunea: ‘Ai grijă să nu te rupi de mine’. Eu auzeam voci şi fiecare părea să roage de pace şi milostivenie pe Mielul Domnului ce spală de păcate» (v. 13-18). Fără a vedea nimic şi lăsîndu-se condus de Virgiliu, Dante a auzit în mijlocul fumului dens nişte voci, care se rugau în cor. “Să ne amintim că fiecare grup de suflete recită o rugăciune, care este mereu în antiteză cu păcatul pedepsit pe cornişă” (T. Di Salvo). “Recită rugăciunea numită, după primele sale cuvinte, Agnus Dei, cuvinte cu care, după cum citim în Evanghelia după Ioan, Botezătorul l-a salutat pe Isus, ce mergea la el spre a fi botezat. Textul complet este: Agnus Dei, qui tollis peccata mundi, dona nobis pacem (Oh, Mielul Domnului, care ai puterea de-a lua, de-a elimina păcatele oamenilor, ai milă de noi; oh, Mielul Domnului, dăruieşte-ne pacea ta)” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese

Advertisements