Fumurile furiei (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVI_10

«Întîi era simplă, şi-acum s-a făcut dublă prin vorba ta, care mă face sigur, acum şi înainte, de care o leg laolaltă. Lumea e într-adevăr lipsită de orice virtute, cum îmi spui, şi de multă răutate-i acoperită; dar te rog să-mi arăţi motivul, încît să-l văd şi să-l arăt altora; fiindcă în cer unul, şi altul aici jos îl găseşte’» (v. 55-63). Îndoiala a fost stîrnită în mintea lui Dante de cuvintele lui Guido del Duca, dar acum ea a sporit prin cele auzite de la Marco Lombardo. Nedreptatea şi ticăloşia s-au generalizat pe faţa pămîntului – dar care să fie cauza pentru acest fenomen? Unii pun explicaţiile pe seama hotărîrilor luate în ceruri, alţii pe seama faptelor din viaţa cotidiană. “Guido del Duca (cîntul XIV, v. 29 sqq.) a deplîns corupţia lumii, cu referire concretă la Romagna şi Toscana, lăsînd neclar dacă această situaţie depinde de influenţa cerurilor sau de acţiunile umane (cf. v. 37-39) şi provocînd o îndoială în sufletul lui Dante, îndoială care acum, la judecata asemănătoare a lui Marco (v. 48), devine încă mai profundă şi problematică” (E.A. Panaitescu). “Există un aspect incontestabil şi anume corupţia care se răspîndeşte în lume: cum poate fi oprită şi învinsă? Aceasta este întrebarea poetului, dar aici se află şi sensul călătoriei, al întregii Comedii. Să-i cunoaştem motivul înseamnă să găsim punctul nodal al problemei, pentru a declanşa reconstrucţia acelor valori pe care le reprezintă Marco Lombardo. Referinţa la astre are un sens profund şi important, dacă o plasăm în contextul culturii medievale, cînd astrologia – şi anume influenţa pe care astrele o exercită asupra oamenilor, asupra tendinţelor fundamentale şi chiar asupra destinului lor – era considerată un semn ordonator şi providenţial al divinităţii. În ultimă instanţă, astrologia ne oferă certitudinea chiar raţională că viaţa noastră, în toate momentele sale, este călăuzită de Dumnezeu, chiar dacă El se slujeşte de astre ca mijloc de comunicare cu fiinţele omeneşti” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_11

«Suspin înalt, pe care durerea l-a strîns în ‘vai!’, a scos întîi; şi-apoi a început: ‘Frate, lumea e oarbă, iar tu chiar că vii din ea» (v. 64-66). Marco a reacţionat suspinînd la naivitatea lumii şi, implicit, a lui Dante. “Nu este un reproş, ci o constatare amară şi o confirmare a atitudinii pesimiste a lui Marco. Faptul că nimic nu s-a schimbat şi că lumea continuă să trăiască în eroare şi în tentativa de a se dezvinovăţi mereu o arată întrebarea acestui om viu, ce pare să mai admită implicit o concepţie deterministă şi să-i scutească pe oameni de orice vină. Există o orbire nu doar morală, ci şi intelectuală, în planul cunoaşterii” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_12

«Voi ce trăiţi toate motivele le căutaţi aici sus în cer, de parcă toate s-ar mişca de la sine din nevoie. De-ar fi aşa, în voi ar fi distrus liberul arbitru şi n-ar fi dreaptă bucuria pentru bine, iar pentru rău durerea» (v. 67-72). Este o eroare să se pună cauza tuturor lucrurilor pe seama hotărîrilor din ceruri. Dacă ar fi aşa, n-ar mai exista liberul arbitru şi oamenii n-ar putea alege nestingherit între bine şi rău. “Problema fundamentală pe care şi-o pune aici Dante este următoarea: dacă astrele influenţează oamenii, ei nu sînt liberi; în funcţie de o anumită influenţă, omul nu poate acţiona decît într-un anumit mod. Consecinţă morală extrem de gravă: dacă el nu e liber, binele pe care-l face nu este meritul său, răul pe care-l face nu e răspunderea sa. Bazele moralei umane, naturale, şi ale moralei religioase dispar. Aceeaşi problemă Dante şi-o ridică de mai multe ori, în termeni foarte generali, plasînd adică voinţa omului în relaţie directă cu Providenţa divină: dacă aceasta a prevăzut şi a ordonat totul, de la început, ar trebui să excludem libertatea, adică responsabilitatea umană: ne-am mîntui şi am fi damnaţi după voinţa divină, pe care faptele noastre, bune sau rele, n-o pot schimba. Pe acest punct fundamental se bazează cele mai grave erezii” (U. Bosco). “Demonstraţia se face prin absurd (de la premisă se ajunge la o concluzie absurdă, nedreptatea lui Dumnezeu), dar ultima frază dă de înţeles că omul n-ar mai avea nici o posibilitate de a face binele sau răul; el şi-ar urma instinctul, cum fac animalele” (Chiavacci Leonardi).

miniatura_romanica1

Advertisements