Fumurile furiei (5)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVI_13

«Cerul vă porneşte mişcările; nu zic pe toate, dar şi dacă aş zice, lumina vă e dată pentru bine şi blestemăţie, şi libera voinţă; care, dacă îndură-n primele lupte cu cerul, apoi le învinge pe toate, de bine se hrăneşte» (v. 73-78). Astrele influenţează tendinţele psihologice elementare ale oamenilor. Dar ei sînt înzestraţi cu inteligenţă şi liber arbitru. Dacă le orientează corect, oamenii sînt în măsură să învingă impulsurile astrale. “Dante îmbină – dezvoltînd-o în modalităţile şi conform soluţiilor formulate de Sfîntul Toma şi acceptate de toată filosofia scolastică – problema raportului dintre principiul de liber arbitru şi teoria influenţei cerurilor asupra acţiunilor omeneşti, teorie căreia gîndirea medievală îi recunoştea un caracter ştiinţific, reluînd abordări din lumea clasică. Dacă oamenii, după un principiu determinist, consideră că lumea întreagă şi aşadar acţiunile lor sînt ghidate de influenţele astrale, ei distrug orice posibilitate de opţiune liberă între bine şi rău, adică liberul arbitru, şi elimină temeliile justiţiei divine, care distribuie pedepsele şi recompensele pe baza acelei posibilităţi, la îndemîna fiecăruia, de a acţiona liber. În realitate cerurile determină în fiinţele umane doar impulsurile, instinctele, ceea ce, cu un termen modern, am numi statutul psiho-fiziologic, deoarece capacitatea raţiunii de a discerne binele de rău şi voinţa necondiţionată de a urma una sau alta nu sînt supuse nici unei influenţe directe din partea astrelor, raţiunea şi voinţa ţinînd de viaţa intelectivă a sufletului, asupra căreia, conform Sfîntului Toma, acele influenţe nu pot acţiona. Sufletul, fiind unit cu trupul, mai precis cu o parte instinctivă şi iraţională, trebuie să lupte împotriva poftelor inferioare, determinate de ceruri (primele lupte cu cerul) şi ajutorul ştiinţei, prin intermediul filosofiei şi al teologiei, îi va permite victoria finală. Numai în faţa lui Dumnezeu, care este o forţă şi o natură mai presus de astre, omul trebuie să-şi recunoască dependenţa, păstrîndu-şi însă libertatea de opţiune, care tocmai de Dumnezeu a fost creată (vă dă mintea în voi)” (E.A. Panaitescu). “După demonstraţia prin absurd, vine explicaţia cum stau lucrurile de fapt: influenţele cereşti dau un prim impuls, o înclinaţie spre afecţiunile sufletului. Se credea de fapt că astrele pot influenţa tot ce e fizic, adică instinctele, cum spune Sfîntul Toma, mişcările «afecţiunii interioare». Dar voinţa omului este spirituală, întrucît face parte din sufletul intelectiv şi prin urmare nu este supusă acestei influenţe. Rezultă că voinţa are mereu puterea de a domina instinctele: «nimeni nu împiedică pe vreun om să reziste patimilor, prin intermediul liberului arbitru» (Summa theol. I, q. 115, a. 4)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVI_14

«Faţă de o mai mare putere şi o mai bună natură, liberi vă aflaţi; şi ea vă dă mintea în voi, de care cerul nu se grijeşte. Deci, dacă lumea de azi rătăceşte, în voi stă cauza, în voi întrebarea; şi acum îţi voi spune deschis lucrurile» (v. 79-84). Oamenii sînt liberi în faţa astrelor, pe care le domină prin forţa intelectului şi prin natura umană; ei sînt datori cu supunere doar în faţa lui Dumnezeu. De aceea, rătăcirile din lumea politică medievală nu se datorează unei predestinări, ci sînt rezultatul opţiunii greşite a oamenilor. “Aici se încheie prima parte a discursului lui Marco: dacă este adevărat că oamenii sînt liberi, răspunderea pentru degradarea morală a societăţii trebuie să le fie atribuită lor, nu astrelor, care au asupra omului o putere limitată. (…) Nu se poate concepe o libertate care în acelaşi timp e nu doar dependenţă, dar şi supunere în faţa unei voinţe externe. Dar raportul teologic dintre Dumnezeu şi om nu trebuie gîndit ca o subordonare, pe care un superior i-o impune celui inferior. Mai curînd Dumnezeu trebuie văzut ca precedînd toate lucrurile, inclusiv libertatea omului, care se desfăşoară şi se exercită în cadrul unui sistem ordonat dinainte de către alţii. Pentru noi nu este limpede acest raport, fiindcă sîntem tentaţi să ne gîndim la libertate ca la un fapt complet autonom. Dar era clar pentru Dante, care îl accepta ca pe o axiomă a credinţei. Iar credinţa impunea să fie închipuit, în acelaşi timp, un Dumnezeu care pe toate le organizează şi le defineşte, precum şi un om care, în ciuda tuturor, este liber (chiar supunîndu-se voinţei divine)” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_15

«Iese din mîna lui, care-l iubeşte, înainte de-a fi, ca pruncul ce plîngînd şi rîzînd se joacă, sufletul prostuţ, ce ştie doar că, împins de-un vesel creator, cu drag se-ntoarce la ceea ce-l înveseleşte» (v. 85-90). Sufletul omului se naşte, glumeţ şi jucăuş, în mîna lui Dumnezeu, care îl iubeşte. Influenţat de bucuria creatorului său, duhul caută instinctiv bucuriile din lume. “Sufletul, tot conform doctrinei tomiste, după ce a fost creat de Dumnezeu (iese din mîna lui), care îl contemplă din totdeauna în gîndul său, chiar înainte ca acela să existe şi se complace în frumuseţea lui (îl iubeşte), intră în lume fără nici o cunoaştere, deschis la orice impresie, dar pregătit, prin natura sa, căci a fost plăsmuit de Supremul bine şi Suprema bucurie, să se îndrepte spre ceea ce îi provoacă plăcere sau bucurie. De aceea se întîmplă că, după ce s-a apropiat de vreun bine pămîntesc, îl urmează, «şi pentru că prima sa cunoaştere este imperfectă, căci nu e pricepută şi nici călăuzită de învăţătură, bunurile mici i se par a fi mari» (Convivio IV, XII, 16). De aceea este necesară intervenţia legii şi a autorităţii imperiale: ele, reglementînd convieţuirea umană, realizează în lume dreptatea care, aducînd pacea, constituie baza necesară pentru a se dobîndi perfecţiunea umană. Din cîte afirmă Dante în Convivio, doar împăratul ar fi în măsură să aducă dreptatea pe pămînt, fiind liber de lăcomia care-i împinge pe oameni la abuzuri, înşelătorii, războaie. Justiţia este desemnată simbolic, în v. 96, ca turnul cetăţii drepte. Aceasta din urmă este augustiniana civitas Dei, pe care mulţi interpreţi au vrut s-o identifice cu împărăţia cerurilor, prin analogie cu cele afirmate în v. 95 din cîntul XIII al Purgatoriului. În realitate, cum notează îndreptăţit Maccarrone bazîndu-se pe un pasaj din De Civitate Dei, acea civitas de care vorbeşte Sfîntul Augustin «îşi are pe pămînt prima sa fază». Cetatea dreaptă trebuie să fie aşadar interpretată ca sistemul politic ideal, care le permite oamenilor să ajungă la gradul maxim de perfecţiune pe pămînt şi îi predispune, indirect, la fericirea eternă” (E.A. Panaitescu). “Acest început fericit este unul din marile exemple despre felul în care poezia dantescă poate reprezenta pe viu, dîndu-le formă, frumuseţea, vraja, evenimentele lumii metafizice sau morale. Mulţi pictori au înfăţişat crearea trupului uman; aici este ilustrată crearea sufletului. Acel prunc nevinovat şi necunoscător, care aproape că alunecă din mîinile celui care îl contemplă cu dragoste din eternitate, are nemaipomenita prospeţime şi candoare a ceea ce se naşte în sfera spirituală şi totodată pofta riscantă de autonomie şi libertate, caracteristică celui care nu cunoaşte pericolele” (Chiavacci Leonardi).

Miniatura_romanica2

Advertisements