Fumurile furiei (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVI_16

«Întîi dă de gustul unui mic bine; aici se păcăleşte şi după el aleargă, dacă un frîu sau un ghid nu-i abat elanul. Deci trebuie legea pusă ca frîu; trebuie să fie un rege, care să vadă măcar turnul cetăţii drepte» (v. 91-96). Sufletul naiv, neştiutor, se lasă înşelat de orice bun lumesc mărunt şi aleargă după el. De aceea este nevoie de legi, care să ghideze necunoaşterea, se impune activitatea legiuitoare a împăratului, care să îndrume pe calea corectă (turnul cetăţii drepte). “Sufletul primeşte, în momentul creaţiei, potenţial toate capacităţile, dar nu are maturitate de cunoaştere şi de voinţă spre a le exprima şi a le aplica în mod corect: pentru a remedia erorile datorate lipsei de maturitate intervine ghidul” (T. Di Salvo).

Pg_XVI_17

«Legile există, dar cine le urmează? Nimeni, căci păstorul ce călăuzeşte ştie rumega, dar n-are unghii despicate; deci lumea, ce-şi vede călăuza la acelaşi bun rîvnind de care şi ea e avidă, de-acolo paşte şi mai multe nu cere» (v. 97-102). Problema stă nu în inexistenţa legilor, ci în nerespectarea lor. Legile sînt încălcate fiindcă nu există o separare a puterilor (păstorul n-are unghii despicate). Papa a uzurpat puterea temporală a Împăratului. Poporul, văzînd că şi călăuza spirituală supremă rîvneşte la bunurile pămînteşti, îşi închipuie că aceea este valoarea care trebuie urmată şi apreciată. “În două pasaje din Biblie (Leviticul 11, 3-8; Deuteronomul 14, 6-8) este amintită interdicţia lui Moise către evrei de-a se hrăni din animale care nu sînt rumegătoare şi n-au unghia de la picior despicată. Această prescriere din Vechiul Testament a fost interpretată în Evul Mediu în sens alegoric. Potrivit Sfîntului Toma (Summa Theologica II, I, CII, 6) «unghia despicată înseamnă… discernămîntul între bine şi rău; rumegarea, meditaţia la Scripturi şi înţelegerea lor sănătoasă». Reluînd pasajele din Convivio şi Monarchia, Maccarrone oferă o explicaţie plauzibilă pentru terţina 97-99, după ce a respins interpretarea tradiţională care, pe urmele lui Pietro Alighieri, vedea în simbolul unghiilor despicate capacitatea, negată pontifului, de a face deosebirea dintre lucrurile temporale şi cele spirituale. După ce i se recunoaşte – scrie Maccarrone – păstorului ce călăuzeşte prerogativa de a explica Sfînta Scriptură (ştie rumega), îi este însă negată, cu vioiciunea expresivă a simbolului biblic, capacitatea de «a stăpîni legea», indicîndu-se cauza: nu are unghii despicate, «discretio inter bonum et malum» (discernămînt între bine şi rău) care-i aparţine împăratului, ce poate «arăta şi porunci legile». Dante afirmă aşadar, prin intermediul cuvintelor lui Marco Lombardo, nevoia unei separaţii ferme şi a unei autonomii reciproce între jurisdicţia Papei şi cea a Împăratului” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVI_18

«Vezi bine că proasta cîrmuire este motivul care a ticăloşit lumea, şi nu firea care-ar fi în voi coruptă. Obişnuia Roma, ce-a făurit lumea bună, să aibă doi sori, ce arătau un drum şi altul, al lumii şi al Domnului» (v. 103-108). Marco Lombardo i-a atras atenţia călătorului Dante că guvernarea greşită a Papilor a adus corupţia în lume, şi nu influenţa astrelor. Odinioară la Roma existau două autorităţi diferite: cea temporală şi cea spirituală. “Şi imaginea cu cei doi sori este de origine biblică. Aşa este descrisă în Geneză (1, 16) crearea soarelui şi a lunii: «Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpînească ziua, şi luminătorul cel mai mic ca să stăpînească noaptea». În Evul Mediu simbolul celor «doi luminători» a slujit pentru a desemna cele două autorităţi supreme de pe pămînt, Împăratul şi Papa, şi a fost amplu folosit în tratatele adepţilor Împăratului şi ale adepţilor Papei. Dante însuşi a recurs la el în scrierile sale teoretice. Aici simbolul dobîndeşte o concreteţe şi o dimensiune mai ales lirică. Cei «doi luminători», transferaţi într-un plan de profetism fierbinte, de viziune concretă, se preschimbă, în cuvintele pătimaşe ale lui Marco Lombardo, în doi sori. Teoretizarea abstractă din tratatele medievale ajunge astfel într-un tablou de fatalitate cosmică, de răsturnare apocaliptică a oricărei legi naturale: un soare, care ar trebui să fie singura sursă de lumină, a stins celălalt soare, a devenit motiv de întunecare, de nedorită confuzie între sisteme ce nu pot fi reduse unul la celălalt (s-a unit spada cu cîrja), în dispreţ faţă de legile stabilite de Dumnezeu, faţă de logica intrinsecă a lucrurilor. După ce-a plasat într-un trecut îndepărtat şi nedeterminat, într-o vîrstă fericită, a cărei memorie pare a se fi pierdut, într-o climă mitică (obişnuia Roma…) vremea în care doi sori luminau armonios calea omenirii, vorba lui Marco Lombardo devine aspră, trădează o suferinţă profundă, o groază înfricoşată în faţa întîlnirii nefireşti dintre spadă şi cîrjă, insistă îndurerat pe ideea acestei monstruoase împletiri (s-a unit spada cu cîrja… căci laolaltă…)” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_romanica4

Advertisements