Fumurile furiei (7)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVI_19

«Unul l-a stins pe altul; şi s-a unit spada cu cîrja, iar una cu alta, împreună silnic, se duc la pieire; căci laolaltă unul de altul nu se teme: de nu mă crezi, gîndeşte-te la roade, că orice iarbă se cunoaşte după sămînţă» (v. 109-114). Papa a uzurpat puterile Împăratului şi şi-a arogat dreptul de a guverna prin forţă viaţa social-politică. Această decizie a produs consecinţe dezastruoase: anularea separaţiei puterilor conduce la nerespectarea legilor. Pentru a se pricepe cauzele întregului mecanism degradat, este de-ajuns să se urce înapoi cu mintea, de la analiza efectelor concrete, din planul vieţii cotidiene. “În prima parte a discursului său Marco a confirmat dezordinea în care se găsea societatea pe vremea lui Dante; în partea a doua îi arată cauza în faptul că Biserica a reunit nelegitim în sine două puteri: cea temporală şi cea spirituală. În acest context Dante propune soluţia sa: cele două puteri trebuie să se menţină autonome în sfera proprie şi să se implice pentru a realiza fericirea pămîntească şi cea eternă a oamenilor” (T. Di Salvo). “Orice iarbă: este un citat evanghelic din Luca 6, 44: «Orice pom se cunoaşte după roada lui. Nu se strîng smochinele din spini, nici nu se culeg struguri din mărăcini»” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVI_20

«În ţinutul scăldat de Adige şi Pad, se găseau de obicei virtuţi şi curtenie, înainte ca Frederic să se ia la harţă: azi poate trece pe-acolo cine vrea, de ruşine să mai vorbească ori să-i întîlnească pe cei buni» (v. 115-120). În Lombardia, străbătută de cele două ape, Adige şi Pad, valorile nobile erau foarte răspîndite înainte de conflictul lui Frederic al II-lea cu puterile papale. Ulterior toate încercările de-a mai găsi oameni virtuoşi în acel ţinut au devenit zadarnice. “Virtuţile şi curtenia au dispărut din Italia de nord, într-un moment istoric precis (prima jumătate a sec. al XIII-lea, care a coincis cu perioada luptelor aspre dintre Comune, aţîţate de Biserică, şi Împăratul Frederic al II-lea, a cărui autoritate acestea nu mai voiau s-o recunoască” (E.A. Panaitescu). “Războiul dintre Frederic şi Biserică, din prima jumătate a secolului (război purtat mai ales pentru dominaţia politică în Italia, cum a înţeles-o Dante cu acuitate), a provocat de fapt, prin divizarea cetăţilor în guelfe şi ghibeline, nenorociri şi doliu în toată Italia. Astfel a scris cronicarul Salimbene da Parma: «Toate facţiunile, discordiile, împărţirile şi blestemele mai sus amintite, în Toscana ca şi în Lombardia, în Romagna ca şi în Marca Anconetana, în Marca Trevigiana ca şi în toată Italia, au fost din pricina lui Frederic…» (Cronica, p. 550). Dante aruncă totuşi vina pentru întregul dezastru nu pe împărat, ci pe Biserica de la Roma (v. 127), care a uzurpat o putere care nu i se cuvenea. Pentru el puterea legitimă asupra Italiei îi aparţine de drept şi prin voinţă divină doar Imperiului; şi dacă în altă parte îi ceartă pe împăraţi, este doar fiindcă ei nu vor să-şi asume greutatea unei asemenea obligaţii (VI, v. 97-114)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVI_21

«Sigur că mai sînt trei bătrîni, prin care vechea vreme o ceartă pe cea nouă, dar abia aşteaptă ca Dumnezeu să-i cheme la viaţă mai bună: Corrado da Palazzo şi bunul Gherardo şi Guido da Castello, mai cunoscut cu porecla franceză, simplul Lombard» (v. 121-126). Din vechea generaţie virtuoasă mai trăiesc doar trei bătrîni, care să-i certe pe cei tineri pentru păcatele lor. “Revine motivul biblic al puţinilor oameni drepţi, care au mai rămas în cetăţile corupte; cf. Infern VI, v. 73: Drepţi sînt doi…” (Chiavacci Leonardi). “Corrado da Palazzo, nobil din Brescia, a fost vicarul lui Carol I de Anjou la Florenţa în 1277, iar doi ani mai tîrziu i-a condus pe concetăţenii săi împotriva cetăţii Trento; în fine la 1288 a fost podestà de Piacenza. Mai trăia în 1300. Gherardo da Camino, a cărui familie a cuprins domeniul Ezzelini, a fost căpitan la Belluno şi Feltre; apoi a dobîndit conducerea cetăţii Treviso din 1283 pînă în 1306, an al morţii sale. Guido da Castello, ghibelin ţinînd de una din ramurile familiei dei Roberti din Reggio Emilia, născut în 1235, mai trăia în 1315. Izgonit de guelfi, s-a adăpostit la curtea Scaligeri din Verona, unde probabil că l-a cunoscut Dante, care în Convivio (IV, XVI, 6) vorbeşte despre el cu admiraţie. Porecla simplul Lombard dobîndeşte importanţă prin faptul că, pentru francezi, «lombard» însemna italian viclean şi zgîrcit, implicat în negustorie, iar «simplu», în termeni francezi, era sinonim cu loial, cinstit” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_romanica5

Advertisements