Iubirea ca virtute sau osîndă (1)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_napoletana1

Ieşirea din norul de furie. Viziuni cu întîmplări de furie pedepsită: Procne, Haman şi mama Laviniei. Îngerul gardian care îndrumă spre al patrulea cerc.  Ascensiunea pe trepte, în lăsarea serii. Explicaţiile lui Virgiliu despre ordinea morală din Purgatoriu.

Pg_XVII_1

«Aminteşte-ţi, cititorule, dacă vreodată prin munţi te-a cuprins ceaţa, prin care vezi doar cît prin piele cîrtiţa, şi cînd aburii umezi şi groşi încep să se rărească, roata soarelui abia-şi croieşte drum prin ei; va fi imaginaţia ta ajutată să vezi cum am revăzut eu soarele, pe cînd stătea să se culce» (v. 1-9). La începutul cîntului, autorul i se adresează direct cititorului şi îl îndeamnă să-şi amintească dacă a traversat cîndva munţii pe timp de ceaţă. În jur nu se vede mai mult decît zăreşte o cîrtiţă, prin pelicula ce-i acoperă ochii, iar soarele se filtrează anevoios printre vaporii denşi. Dacă noi, cititorii, am trecut vreodată printr-o asemenea experienţă, vom înţelege mai uşor senzaţia asemănătoare, trăită de protagonistul care ieşea treptat din ceaţa furiei, pe măsură ce se apropia de capătul cornişei. “Acesta este unul dintre cele vreo 20 de apeluri din Comedie, unul din acele pasaje în care «Dante întrerupe povestirea pentru a se adresa cititorului şi a-i cere să participe la experienţele şi la sentimentele poetului»; sînt desigur «simptomul unui nou raport între cei doi, întemeiat pe concepţia pe care Dante o are despre misiunea sa şi funcţia poetului. În modul cel mai explicit şi coerent, el acţionează… ca un om căruia i-a fost încredinţată misiunea… de a dezvălui omenirii ordinea eternă a lui Dumnezeu şi de a-i învăţa pe oameni, într-un moment istoric special, ceea ce e greşit în structura vieţii umane» (E. Auerbach)” (T. Di Salvo). “Motivul sufletului scufundat în propriul adevăr interior, care va defini viziunile exemplelor de furie pedepsită, ce constituie nucleul poetic cel mai relevant al cîntului, este precedat de determinarea realistă a circumstanţelor în care aceste viziuni i-au apărut protagonistului. Primele trei terţine reiau, ca o concluzie, tema întunericului propusă printr-o acumulare de hiperbole la începutul cîntului precedent. (…) Debutul cîntului XVI tindea, de fapt, oarecum să le anuleze în inform, însumîndu-le pentru a le nega, apoi, determinările. Cel al cîntului XVII urmăreşte, dimpotrivă, să exprime întoarcerea la lumină, reapariţia lucrurilor din universul inform, fiecare cu înfăţişarea sa individuală, să determine întunericul însuşi – care de-acum nu mai este absolut, apăsător ca un mister – într-o formă univocă şi concretă. Debutul acestui cînt are şi o limpezime a detaliilor mai hotărîtă” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVII_2

«Astfel, potrivindu-mi paşii cu ai maestrului meu de încredere, am ieşit din acel nor la razele moarte deja pe ţărmul jos» (v. 10-12). Umblînd alături de Virgiliu, în acelaşi ritm cu cel ce simbolizează raţiunea, Dante a părăsit norul care-i învelea pe furioşi. În jur se vedeau încă ultimele raze solare, pe cînd la poalele muntelui se aşternuse deja întunericul. “Razele soarelui la apus, care mai iluminează această cornişă, s-au stins deja pe plaja Purgatoriului. Acest scurt pasaj prezintă în faţa ochilor întunericul care acoperă deja versanţii muntelui şi lumina slabă care mai dăinuie deasupra. Un peisaj cunoscut celui ce umblă pe munte şi o experienţă desigur familiară lui Dante, care de mai multe ori a traversat Apeninii, cum se aminteşte şi în deschiderea acestei secvenţe (v. 1-3)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVII_3

«Vai, închipuire, ce uneori ne răpeşti de-afară, că omul nu-şi dă seama de-ar suna în jur mii de trîmbiţe, cine te poartă, dacă simţul nu te-mbie? Te-ndeamnă lumina care-n cer se face, prin sine ori prin voinţa care jos o trimite» (v. 13-18). Poetul întrerupe fluxul călătoriei, pentru a se mira, cu intensitate retorică, de forţa deosebită a imaginaţiei. Ea ne deturnează uneori atenţia de la realitatea înconjurătoare cu atîta insistenţă, încît nu mai percepem nici măcar zgomotele asurzitoare. Desprinsă de activitatea simţurilor noastre, care ne transmit lumea cotidiană, închipuirea pare în astfel de împrejurări inspirată direct de o acţiune cerească. Printr-un asemenea moment de extaz a trecut şi Dante, în mod neaşteptat. “Facultatea imaginaţiei sau fantezia, în activitatea ei este de obicei condiţionată de simţuri, de la care primeşte imaginile realităţii externe; de aceea, cînd lipsesc percepţiile sensibile ale obiectelor reale, se diminuează materia asupra căreia operează fantezia. Dante îşi dă seama că închipuirea lui este activă, în absenţa unui stimul senzorial şi prin urmare ea trebuie să fie mişcată de o putere superioară, ce-şi are originea în ceruri” (E.A. Panaitescu).

Domenico_Di_Michelino

Advertisements