Iubirea ca virtute sau osîndă (3)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_tedesca3

Pg_XVII_7

«Şi cînd această imagine s-a rupt de la sine, ca bulbucii fără apa sub care s-au făcut, mi-a apărut în viziune o fetişcană plîngînd cu hohot, ce zicea: ‘Oh, regină, de ce-ai vrut din mînie să te nimiceşti?» (v. 31-36). Viziunea precedentă a pierit de la sine. A apărut alta, cu o tînără ce plîngea disperată după regina moartă în urma unui gest de furie necontrolată. “Ca bulbucii: Aşa cum bulbucii de aer, formaţi sub apă, ajunşi la suprafaţă se sparg instantaneu, căci rămîn fără vălul de apă care-i înfăşura. O extraordinară comparaţie, care exprimă cu supremă uşurinţă şi precizie dispariţia fulgerătoare – şi neprovocată decît de ea însăşi – a viziunii imateriale” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVII_8

«Te-ai ucis ca să n-o pierzi pe Lavinia: acum m-ai pierdut! Şi eu sînt cea care jelesc, mamă, pentru moartea ta mai mult decît a altuia’» (v. 37-39). Fiica deplînge moartea mamei, în evocarea unei celebre poveşti din capodopera poetului Virgiliu. “Al treilea exemplu de furie pedepsită este concretizat în viziunea Laviniei, fiica regelui Latinus şi a Amatei; ea plînge în faţa cadavrului mamei sale, care într-un moment de furie îndurerată s-a spînzurat, crezînd că Turnus, regele rutulilor, căruia voia să i-o dea de nevastă pe fiica ei, a fost deja ucis de Enea şi că Lavinia se va mărita cu eroul troian, cum de fapt s-a întîmplat (Virgiliu, Eneida XII, v. 593-607). Dante a prezentat astfel trei modalităţi de pedeapsă a furiei: de către Dumnezeu, în primul exemplu, de către oameni, în al doilea, de acţiunea individului asupra lui însuşi, în al treilea” (E.A. Panaitescu). “În aceste cîteva cuvinte se exprimă în sufletul femeii tragicul presentiment de ruina, adică sfîrşitul nenorocit al lui Turnus şi poate al întregii familii, din pricina ei. Să notăm repetiţia acută a vocalei u în aceste două versuri, care sînt vorbe rostite plîngînd (perduta, lutto, tua, altrui, ruina)” (Chiavacci Leonardi).

Pg_XVII_9

«Cum se frînge somnul, cînd deodată noua lumină loveşte ochii-nchişi, şi se mai zbate înainte de-a se duce; astfel închipuirea mi s-a prăbuşit, îndată ce lumina mi-a lovit obrazul, mai mare decît sîntem obişnuiţi» (v. 40-45). Dante şi-a revenit după cele trei viziuni de furie pedepsită, la fel cum se trezeşte omul din somn, fiind izbit de o lumină foarte puternică. “Poetica celor trei viziuni de furie pedepsită din cîntul XVII este mult mai complexă decît a celor trei exemple de blîndeţe, amintite la sfîrşitul cîntului XV. Situaţia exterioară este asemănătoare în ambele cazuri: protagonistul continuă să umble alături de Virgiliu, dar sufletul său apare complet desprins de trup, legătura asigurată de simţuri între realitatea exterioară şi «eu» este ruptă. În cazul viziunilor de furie pedepsită, împrejurarea este aceeaşi: total preocupat de ceea ce văzul său interior percepe fără intermediul simţurilor, Dante, în momentul cînd închipuirea dispare, se uită împrejur pentru a-şi da seama unde se află: implicit declară astfel că, în timpul viziunilor, la fel ca în exemplele de blîndeţe, trupul său, mişcat de o voinţă diferită (alt aspect prin care s-a manifestat miracolul) a continuat să înainteze. Acest motiv însă nu se desfăşoară în cîntul XVII cu amploarea de evoluţie din cîntul XV, ci este doar sugerat. În cîntul XV asta îl consacra pe Poet ca pe un iluminat, o fiinţă aleasă, în contrastul dramatic dintre evidenţa lucrurilor percepute de ochiul interior şi orbirea absolută a ochilor trupeşti. Diferenţa formală, prin care se propun tema viziunilor de blîndeţe din cîntul XV şi caracteristicile exemplelor de furie pedepsită din cîntul XVII, este dată de faptul că, în al doilea caz, atenţia Poetului se îndreaptă nu doar – şi nu în primul rînd – spre obiectul viziunilor sale, ci şi – mai ales – spre modalitatea apariţiei lor, aşadar rezumatul lor este precedat de invocarea închipuirii, ce rupe fluxul, pînă în acel moment păstrat pe un ton mai rezervat al naraţiunii, pentru a introduce tema înaltei închipuiri, ce depăşeşte faptele banale pentru a aduna în sine adevărul. Valoarea viziunilor din cîntul XV era dată de obiectivarea lor imediată, în tablouri a căror simplitate expresivă scotea la lumină, prin contrast, intensa, bogata rezonanţă emotivă. În comparaţie cu cele din cîntul XV, nici una din viziunile de furie pedepsită nu are patosul, sau lumina limpede a naraţiunii, în primul rînd fiindcă, în aceste viziuni de viciu pedepsit, Dumnezeu nu se manifestă ca o disponibilitate spre sfera umană, ci ca justiţie inflexibilă. Exprimarea prin ele a dreptăţii divine propune din nou asprimea unor apariţii infernale statuare, în exemplul cu Haman, legat de care Momigliano a amintit figura lui Caiafa (Infern XXIII, v. 111-113) sau «marile reprezentări ale morţilor în relief din cîntul XII: Lucifer, Briareu, uriaşii, Niobe», iar Mattalia a vorbit despre «stil capaneic». Totuşi, aceasta se datorează şi faptului că privirea Poetului nu este atrasă atît de lucrul ce-i apare, cît de caracterul extraordinar al apariţiei înseşi. De aici poate modul sumar şi dur (…) în care e tratat primul exemplu. (…) Episodul Laviniei este singurul care prezintă o animaţie dramatică” (E.A. Panaitescu).

Miniatura_tedesca2

Advertisements