Iubirea ca virtute sau osîndă (4)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVII_10

«Mă întorceam să văd unde mă aflu, cînd o voce care a spus ‘Pe-aici se urcă’, din orice alt gînd m-a smuls; şi mi-a făcut voinţa aşa de hotărîtă să văd cine vorbeşte, că-n veci nu se odihneşte pînă nu se satură. Dar ca la soarele ce vederea ne-o apleacă şi în plus faţa şi-o ascunde, astfel aici puterea îmi lipsea» (v. 46-54). Dante s-a uitat împrejur, după trezirea din viziunea miraculoasă, pentru a se orienta. Însă vocea îngerului, care îi indica pe unde să urce spre cornişa următoare, l-a întrerupt din meditaţie. Cu toată străduinţa curiozităţii, Dante nu l-a putut privi, fiindcă îngerul era învăluit de o lumină orbitoare. “Trecerea rapidă de la trecut la prezent (mi-a făcut… în veci nu se odihneşte) se justifică printr-un concept intermediar, care leagă situaţia specifică şi sentinţa generală: am avut o asemenea dorinţă de a vedea, cum este aceea care nu se potoleşte decît după ce ajunge în prezenţa obiectului dorit. Cu sensul: dorinţa nu mi se va domoli, nu va fi complet satisfăcută decît după moarte, cînd mă voi întoarce să-l revăd pe înger” (T. Di Salvo).

Pg_XVII_11

«‘Acesta e spirit divin, care ne arată calea de mers în sus fără a fi rugat şi-n chiar lumina lui se înfăşoară. Face cu noi ca omul cu el însuşi; fiindcă cel ce-aşteaptă să fie rugat şi vede nevoia, deja cu răutate stă să te refuze. Acum să ne potrivim paşii la asemenea chemare: să ne silim a urca înainte să se-ntunece, fiindcă apoi nu vom putea, pînă ziua se-ntoarce’» (v. 55-63). Virgiliu l-a lămurit că un înger le semnala treptele de ascensiune. Nu putea fi văzut, fiindcă era ascuns de strălucirea în care se învăluia. Ajutorul din partea îngerului venea din proprie iniţiativă, cum se cuvine să fie oferit sprijinul binevoitor. Călătorii aveau de trecut în cercul următor înainte de lăsarea întunericului. “Avem o prevestire a Paradisului: şi acolo va apărea motivul vederii insuficiente a omului şi cel al luminii care învăluie, îi înfăşoară pe fericiţii care apar în faţa ochilor poetului ca nişte sfere luminoase, nu pentru că efectiv sînt aşa, ci fiindcă el zăreşte doar învelişul lor exterior” (T. Di Salvo). “Cine aşteaptă să fie rugat, deşi vede că semenul său este în dificultate, se poartă de parcă s-ar situa, cu răutate, deci cu rea-credinţă, în situaţia de a refuza. A se compara cu fraza celebră a lui Seneca, despre ajutorul acordat altora: «tarde velle nolentis est», «voinţa tîrzie este a celui ce nu vrea» (De beneficiis II, I, 4)” (Chiavacci Leonardi). “Acum să ne potrivim paşii: este o evocare a unei legi din Purgatoriu, pe care o cunoaştem deja: noaptea nu se poate urca, lipseşte ajutorul divin, fără care nu se înaintează pe calea purificării. Dar evocarea are valoarea unui îndemn, coincide cu invitaţia la vigilenţă, implicare, atenţie” (T. Di Salvo).

Pg_XVII_12

«Aşa mi-a zis călăuzul, şi eu cu el ne-am dus paşii spre o scară; şi cum am stat pe prima treaptă, am simţit lîngă mine ca zvîcnet de aripă ce mi-a adiat pe obraz cu vorbele: ‘Beati pacifici, care sînt fără de mînie rea!’» (v. 64-69). Dante a început ascensiunea pe trepte, alături de Virgiliu, în timp ce aripa îngerului i-a mîngîiat chipul. O voce a răsunat elogiindu-i pe oamenii paşnici, care nu se lasă stăpîniţi de furia necugetată. “Îngerul păcii şterge al treilea P (păcatul de mînie) de pe fruntea lui Dante, atingînd-o cu aripa, în timp ce cîntă a şaptea fericire evanghelică (Matei 5, 9). Poetul distinge, cu o explicaţie de tip scolastic, mînia rea, neraţională şi disproporţionată, de mînia bună, care se manifestă ca un îndemn corect spre bine şi dreptate. Tema îngerului (…) ajunge la o intensitate lirică foarte accentuată în v. 67-69, unde Momigliano vorbeşte despre «o fluiditate în acelaşi timp muzicală şi tăcută». Cuvîntul Poetului nu ne dă actul săvîrşit de înger: caracterul sacru al ritului este sugerat în mod indirect, sub forma unei impresii subiective, a reflectării sale în reculegerea sufletească, printr-o comparaţie: am simţit lîngă mine ca zvîcnet de aripă… Aici actul realizat de solul Domnului îşi pierde orice consistenţă fizică şi concretă, scapă de sub imperiul simţurilor” (E.A. Panaitescu). “Mînia bună (numită în altă parte de către Dante: dritto zelo, buon zelo) este impulsul de rebeliune şi de indignare alimentat de raţiunea corectă, de voinţa implicării ferme şi fără echivoc în cauza binelui, fără nici un compromis; mînia rea este cea iraţională, lipsită de orice justificare, ce trece de limitele justiţiei şi ne îndeamnă să-i lovim pe oameni cu o nedreaptă revendicare de putere asupra celorlalţi. Mînia lui Isus împotriva negustorilor din templu este bună, fiindcă pretinde binele, este susţinută de ardoarea bună; nu cea a lui Procne, care îşi omoară fiul, nu cea a lui Haman, care se năpusteşte feroce împotriva evreilor, nu cea a Amatei, care se omoară: diferenţa este marcată de raţiune, ale cărei finalităţi sînt indicate de credinţă” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese1

Advertisements