Iubirea ca virtute sau osîndă (5)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_napoletana2

Pg_XVII_13

«Deja s-au ridicat deasupra noastră ultimele raze urmate de noapte, încît stelele se arătau de peste tot. ‘Oh, puterea mea, de ce te pierzi?’, îmi spuneam în sinea mea, fiindcă îmi simţeam vlaga picioarelor cum şovăie. Noi eram unde nu mai urcă scara şi stăteam locului, ca nava ajunsă la mal» (v. 70-78). Se lăsa întunericul. Dante era ostenit, cînd cei doi au ajuns pe următoarea cornişă. “Întunericul anunţat ca iminent de către Virgiliu (înainte să se-ntunece, v. 62) de-acum coboară peste cei doi poeţi: lumina zilei dispare mai întîi din locurile joase şi, întrucît poeţii se găseau deja la jumătatea muntelui, soarele se află sub linia orizontului: de fapt încep să apară stelele” (T. Di Salvo). “Comparaţiile astronomice complexe, metaforele obiectivante, ca aceasta a navei, sau cele, încă mai grandioase care, în cîntul XXX, îi vor conferi întîlnirii cu Beatrice cadenţe severe şi dramatice, includ aventura călătorului în ritmul unei experienţe definite prin termeni cosmici, în care aspectele realului, care în Infern ne introduceau în absurditatea unei nemişcări eterne, a unei infinităţi de suflete închise cu încăpăţînare în aroganţa lor contestatară, sînt destinate să exprime o evoluţie a Harului în timp. Nava ajunsă la mal anticipează deja destinaţia călătoriei din lumea de apoi, încheierea războiului atît al drumului de parcurs, cît şi al milei (Infern, cîntul II, v. 5), eliberarea de orice suferinţă, în contemplarea unui adevăr care, sustras contingentului, include în sine contingentul, desfăşurat cu limpezime pînă la sfîrşitul vremurilor, în Paradis” (E.A. Panaitescu).

Pg_XVII_14

«Am aşteptat puţin de-aud ceva în noul cerc; apoi m-am răsucit spre maestrul meu şi-am spus: ‘Dulce părinte al meu, spune-mi, ce vină se pedepseşte aici, pe brîul unde sîntem? Dacă picioarele ni se opresc, nu ţi se oprească vorba’» (v. 79-84). Întrucît nu se auzea nimic pe noua cornişă, Dante i-a cerut explicaţii călăuzei sale. “Şi în altă parte (Infern XI) Dante, obligat să se oprească, l-a invitat pe maestru să folosească timpul, punîndu-i întrebări; din acea oprire obligatorie s-a născut digresiunea despre ierarhia penală a Infernului. Aici apare altă digresiune, iar tema este cea a ierarhiei morale din Purgatoriu. Că subiectul constituie pentru Dante un punct central de meditaţie, unul din nodurile conceptuale, dar şi sentimentale, care implică omul cu afecţiunile şi concluziile sale teoretice, o dovedeşte faptul că digresiunea despre tema legii care reglementează plasarea şi pedepsele penitenţilor este însoţită, ca un cadru explicativ şi conector, de discuţia despre iubire, care a dominat mult timp mintea şi sufletul poetului, de la experienţele culminante din Vita Nova, la cele mai adînc meditative, incluse printre personajele din poem. Iar aici, în apropierea acestor cînturi centrale, ca o pregătire ideală, se dispun cînturile XIV şi XV, cu viziunea apocaliptică a societăţii răvăşite şi decăzute, cu afirmaţiile pesimiste ale lui Marco Lombardo privind responsabilitatea decisivă a Bisericii în descalificarea Imperiului. La toate acestea acum Dante răspunde cu doctrina iubirii, care se plasează ca forţa care determină ordinea pe pămînt şi devine în Purgatoriu regula morală, cu distribuirea în consecinţă a cercurilor şi a pedepselor” (T. Di Salvo).

Pg_XVII_15

«Şi el mie: ‘Iubirea de bine, adormită în datoria ei, se îndreaptă aici; se mînă aici cu spor pentru vîsla-ntîrziată. Dar ca să-nţelegi mai limpede, îndreaptă-ţi mintea spre mine şi te vei alege cu rod bun din popasul nostru’» (v. 85-90). Virgiliu îl lămureşte că pe acea cornişă este remediată iubirea care a fost insuficient demonstrată în timpul vieţii. “Cu alte cuvinte, metafora marinărească transferată în plan moral se rezolvă aşa: oamenii care au acţionat pe pămînt cu o păcătoasă încetineală, cu lene şi au greşit astfel, aici reconstituie cu grabă şi fervoare legătura cu divinitatea, învaţă să acţioneze cu repeziciune şi să-şi învingă nepăsarea faţă de bine. Lenea se prezintă, aşadar, ca o iubire atenuată faţă de divinitate, ca o lipsă de avînt, ca o trîndăveală pe drumul spre bine. Iar aici păcatul – ca vîsla întîrziată – este ispăşit practicîndu-se contrariul viciului: au fost leneşi, acum penitenţii aleargă, galopează” (T. Di Salvo). “Se îndreaptă: se compensează. Pedeapsa ispăşită în Purgatoriu este înţeleasă ca o compensaţie care este datorată lui Dumnezeu, pentru jignirea care i-a fost adusă: cf. XI, 88” (Chiavacci Leonardi).

Beato_Angelico2

Advertisements