Iubirea ca virtute sau osîndă (6)

by Laszlo Alexandru

Pg_XVII_16

«Nici creator, nici creatură vreodată’, a început el, ‘fiule, n-a fost fără de iubire, fie naturală, fie sufletească; şi tu o ştii» (v. 91-93). Orice act de creaţie are la temelia sa iubirea. Aceasta poate fi instinctivă (naturală), sau liber aleasă (sufletească). “Punctul de pornire al discursului despre iubire este acesta: tu vrei să ştii, să cunoşti raportul dintre păcat şi penitenţă în Purgatoriu; cu alte cuvinte, vrei să ştii ce anume ne împinge la virtute sau la viciu şi stabileşte, la urma urmelor, ordinea morală din Purgatoriu; vrei să cunoşti, de fapt, pe baza căror criterii morale a fost creat acel cod, care reglementează includerea sufletelor în cercuri şi pedepse ce li se cuvin. La originea tuturor, chiar şi a creării lumii, stă un act de iubire, cel al Creatorului; iar iubirea înfăşoară, prin intermediul actului de creaţie, toate creaturile, toate lucrurile create (inclusiv plantele şi animalele); iubirea apoi este de două feluri: instinctivă sau naturală, preferată sau sufletească. Prima, fiind înnăscută, nu poate cădea sau împinge în greşeală, în păcat; a doua, însă, da, fiindcă este rezultatul unui act raţional, de voinţă” (T. Di Salvo).

Pg_XVII_17

«Cea naturală e mereu fără de greş, dar cealaltă poate greşi fie prin obiectul rău, fie din prea multă ori prea puţină vigoare. Pe cînd e spre binele suprem îndreptată, iar în celelalte pe ea însăşi se măsoară, nu poate fi pricină de plăcere greşită; dar cînd spre rău se-ntoarce, sau cu mai mult zel ori mai puţin decît trebuie aleargă după bine, împotriva Creatorului se străduieşte creatura» (v. 94-102). Iubirea naturală este infailibilă. Însă iubirea liber aleasă poate fi greşit orientată, insuficientă ca intensitate sau excesivă. “Iubirea naturală nu poate greşi, fiindcă provine de la natură, care urmează mereu calea ce i-a fost stabilită de Dumnezeu. Însă cînd intervin, într-o creatură, libertatea de a-şi orienta iubirea şi pasiunile stîrnite de iubirea însăşi, poate exista greşeală: fie în dorinţa pentru un lucru nepermis (obiectul rău), considerat pe nedrept bun, şi atunci apar păcatele de trufie, invidie sau mînie; fie în dorinţa pentru un lucru bun, fără necesara energie de voinţă (prea puţină vigoare), şi survine lenea; sau în tendinţa spre o ţintă bună, cu patimă prea intensă (prea multă… vigoare), provocînd păcatele de zgîrcenie, aviditate şi desfrînare” (E.A. Panaitescu). “Dante nu este dintre acei creştini medievali care s-au plasat pe o rigidă opoziţie între bine şi rău şi s-au pus în situaţia celui care judecă abstract şi nu pricepe nimic din forţele multiple, şi nu totdeauna lineare, din care se constituie realitatea. Dumnezeu, pentru el, nu se opune bunurilor pămînteşti: acestea sînt mereu rezultatul intervenţiei sale creative. Şi, prin urmare, dacă obiectul suprem al iubirii este primul bine, adică Dumnezeu, iubirea pentru celelalte bunuri îşi are legitimitatea sa, cu condiţia ca această iubire să fie călăuzită de acea înaltă virtute, atît de elogiată pe atunci, a echilibrului, a măsurii, a echidistanţei. Cădem în păcat atunci cînd iubirea, deviind de la obiectul său, tinde spre rău, sau se pierde în căutarea bunurilor pămînteşti fără măsură, fără controlul raţiunii” (T. Di Salvo).

Pg_XVII_18

«De-aici poţi pricepe că iubirea este în voi sămînţa pentru orice virtute şi orice faptă ce merită osîndă. Acum, fiindcă niciodată nu poate iubirea să-şi întoarcă faţa de la binele subiectului său, de ura de sine sînt lucrurile scutite» (v. 103-108). Iubirea este prima cauză a calităţilor şi defectelor omeneşti. Toate creaturile îşi doresc propriul bine, aşadar este imposibil ca ele să se urască. “Dacă prin urmare la originea oricărei activităţi stă iubirea, un act de iubire (şi aici apare punctul de trecere către argumentele următoare), în iubire trebuie să căutăm originea păcatelor care sînt pedepsite în Purgatoriu. Se trece astfel la clasificarea păcatelor distribuite pe cele şapte cornişe” (T. Di Salvo).

Miniatura_ferrarese2

Advertisements