Iubirea ca virtute sau osîndă (7)

by Laszlo Alexandru

Miniatura_fiamminga2

Pg_XVII_19

«şi pentru că nu se poate înţelege a fi despărţită, şi de sine stătătoare, nici o fiinţă faţă de prima, de ura pentru aceea orice efect e cu neputinţă» (v. 109-111). Întrucît omul se iubeşte pe sine, este imposibil să-l urască pe Creatorul său. “Ura creaturii împotriva lui Dumnezeu ar echivala cu ura de sine: iar aşa ceva este imposibil. Dar teoria prezentată aici în termeni absoluţi, fără nuanţe sau excepţii, n-a fost mereu urmată nici măcar de Dante: unele personaje din Infern, cum sînt Capaneo şi Lucifer, arată că Dumnezeu poate fi obiect de ură. Acest fapt era admis şi de Sfîntul Toma. Discursul înaintează după un model ce reia în mod limpede din discursul tipic medieval, cel silogistic, nu doar ordinea şi dispunerea conceptuală (premisă şi concluzie), ci şi limbajul. (…) Iar dacă Dante n-ar fi acel mare maestru al cuvîntului care este, cu siguranţă n-ar fi reuşit în asemenea situaţii, marcate de o conceptualizare adîncă, să fie limpede şi totodată să se exprime în limitele măsurii endecasilabice şi ale rimei; şi de fapt discursul său este clar, nobil din punct de vedere retoric, dezinvolt, viu” (T. Di Salvo).

Pg_XVII_20

«Rămîne, dacă bine socotesc, că răul care se iubeşte este faţă de semeni; şi această iubire se naşte în trei moduri din ţărîna voastră. Este omul care, fiind vecinul lui înjosit, speră ca el însuşi să fie înălţat, şi doar pentru asta năzuieşte ca acela să fie din măreţia lui azvîrlit» (v. 112-117). După ce a stabilit că fiinţa nu se poate urî pe sine şi pe creatorul său, Virgiliu a ajuns în raţionamentul său, prin eliminare, la sfera de acţiune a răului. Răutatea este o formă distorsionată de iubire, îndreptată împotriva semenilor noştri, sub trei forme. Trufia noastră provine din speranţa înjosirii aproapelui, pentru a ne vedea urcaţi pe  noi în locul lui. “Virgiliu a precizat ulterior conceptul de iubire: 1) iubirea nu poate decît să dorească binele propriului subiect, iar omul, care prin natură se iubeşte pe sine însuşi, nu poate să nu-şi dorească binele, prin urmare nici o fiinţă nu se va urî niciodată pe ea însăşi (v. 108); 2) Dumnezeu este creatorul şi temelia oricărei realităţi şi nici o creatură nu poate supravieţui despărţită de El, prin urmare nimeni nu va putea niciodată să-l urască pe Dumnezeu; 3) rezultă că se poate iubi doar răul îndreptat împotriva semenului, care iubire greşită se naşte mereu din considerarea binelui semenului ca fiind răul propriu (iar omul nu-şi poate iubi propriul rău: cf. v. 106-108). Începe acum clasificarea păcatelor care sînt ispăşite în Purgatoriu: în primele trei cercuri este pedepsit răul îndreptat împotriva semenului (obiectul rău) în tripla manifestare de trufie, invidie şi mînie (v. 115-123). În celelalte patru se ispăşeşte iubirea care aleargă spre bine în ordine coruptă (v. 126), în formele de lene, zgîrcenie, aviditate şi desfrînare” (E.A. Panaitescu). “Ţărîna din care sîntem făcuţi este cea despre care se vorbeşte în Biblie, ţărîna din care a fost făcut Adam: dar la Dante ţărîna este subliniată doar pentru a arăta partea care-l împinge pe om spre activităţile păcătoase” (T. Di Salvo). “Această definire a trufiei a părut neconvingătoare; elementele trufiei acuzate de Dante sînt mai aproape de condiţia psihologică din care provine invidia. Critica cea mai pertinentă a acestei perspective este a lui Porena: «trufia este iubire şi stimă exagerată de sine şi poate ajunge la o primă îndestulare, fără nici o dorinţă de a-i înjosi pe ceilalţi. Adevăratul trufaş îi coboară pe alţii în sufletul său, considerîndu-se mai presus de aproapele său: nu are o dorinţă». La această definire greşită a trufiei, Dante poate că a fost împins de nevoia de-a unifica două doctrine, a celor şapte păcate capitale şi a iubirii ca origine şi îndemn pentru orice acţiune. «Dante – clarifică de asemeni Porena – simţea nevoia să includă trufia în categoria răului făcut împotriva aproapelui şi a creat o copie a invidiei, deosebind-o în aspectul subtil că trufaşul vrea să-i înjosească pe ceilalţi, invidiosul nu vrea să rămînă mai prejos de ceilalţi; dar diferenţa dintre cele două păcate este atît de profundă, încît adesea trufia nu e invidioasă, şi aproape totdeauna invidiosul nu este trufaş»” (T. Di Salvo).

Pg_XVII_21

«este cel care putere, har, onoare şi faimă se teme că pierde, fiindcă altul îl depăşeşte, drept care se-ntristează încît contrariul îl iubeşte; şi este cel care pe insulta suferită pare să se-nfurie, încît se face nesătul de răzbunare şi astfel caută neapărat să-i facă rău celuilalt. Această iubire de trei feluri aici jos este deplînsă: acum vreau pe cealaltă s-o pricepi, care aleargă spre bine în ordine coruptă» (v. 118-126). Invidiosul se teme să nu-şi piardă avantajele asupra celorlalţi. Din acest motiv doreşte decăderea adversarului său. Mîniosul nu poate trece peste insulta care i-a fost făcută şi caută cu orice preţ răzbunarea. Cele trei tipuri de iubire distorsionată sînt ispăşite în cornişele de jos ale Purgatoriului. “În această definiţie a invidiosului, momentul psihologic central este al tristeţii adînci (se-ntristează), care marchează viaţa celui care este urmărit de teamă, de neliniştea să nu fie întrecut, de impresia că simte alături sau în urma sa respiraţia celui care, din cîte i se pare, încearcă să-l depăşească; de aici neputinţa lui de-a accepta şi de-a se bucura de toate cîte le are: îl tulbură imaginea celui care nu are” (T. Di Salvo).

Miniatura_fiamminga1

Advertisements